Literatura Doinei Ruști nu este scrisă cu pana delicată a sensibilității feminine. Fraza sa nu are atingerea fină a degetelor unei femei, ci forța unui titan. Stilul este puternic și masculin. Fiecare frază poartă în sine iz de realitate descătușată, este un torent care mistuie, dărâmă zăgazuri, oripilează pe alocuri bunul simț al celor sensibili, prin "descensus" în iadul trivialității lexicale.       

Doina Ruști manifestă în procesul creativ precizia unui chirurg. Instrumentul ei de scris este bisturiul nemilos al celui mai profund și masculin realism care se revarsă constant în apele tulburi și vijelioase ale naturalismului.

Exegeții literari ar încadra o asemenea literatură în neogotic. Poveștile sale au întotdeauna un pronunțat caracter fantastic. Formula pare să fie asemănătoare celei arhicunoscute a realismului magic, cu distincțiile de rigoare. În romanele "Paturi oculte" și "Manuscrisul fanariot" cadrul inițial este cel realist. Pagini întregi lasă impresia unei lumi verosimile, pe care neverosimilul o subminează treptat, definitiv și iremediabil în "Paturi oculte", vag, aproape imperceptibil, în "Manuscrisul fanariot". 

În "Zogru", romanciera construiește, "ab initio", pe fundalul unui cronotop realist, de sorginte istorică, un palier epic fantastic care-l are ca protagonist pe însuși personajul eponim. Melanjul între realitate și irealitate este unic. Cele două dimensiuni nu se amestecă, rămân distincte, dar se împletesc asemenea unor fire antinomice cromatic, ușor de sesizat, dar care, în complementaritatea lor, devin compatibile.

Precizia unui chirurg, nu finețea atingerii feminine, iată ce definește proza scriitoarei! Verbul său taie adânc în carnea ficțiunii fâșii crude de realitate, deseori emanând un miros penetrant și greu de digerat de către firile delicate. Citind, trăiești revelația că lumea pe care o înfățișează în paginile romanului "Zogru" este "nuda veritas", cea de care vrei să fugi, să evadezi prin refugiul în literatură. Infestat de virusul plăcerii lecturii, nu te poți îndepărta de capcana aceste "realități" secunde. Ca un fluture ce se îndreaptă spre flacăra mistuitoare, cititorul se afundă într-o dimensiune "care doare și face bine."[2]

Dacă ne întrebăm ce anume dă valoare estetică romanelor scriitoarei, în general, și romanului "Zogru", în special, primul criteriu pe care ochiul atent al unui lector "in fabula" îl va decela este arta narațiunii. Într-adevăr, "un roman e o povestire", după cum apodictic și irevocabil afirmă E. M. Forster: "coloana vertebrală a unui roman trebuie să fie povestirea"[3] Funcția ei de bază este de a capta atenția cititorului, de a-l reține prizonier în pânza de păianjen a lecturii. Povestea lui Zogru rămâne întipărită în "memoria sentimentală" a lectorului, îl menține în starea de "suspense", îi stârnește curiozitatea.[4]

Născut, din "leagănul cald al pământului, într-o zi de primăvară, în Săptămâna Mare a anului 1460"[5], Zogru este o ființă enigmatică care străbate secolele, până în epoca noastră, călătorind prin sângele muritorilor, pe care, inevitabil și autonom de voința sa, îi secătuiește de energia vitală, provocându-le moartea, dacă nu părăsește trupurile pe care le posedă, mai devreme de 40 de zile. Adună, în timp, nenumărate experiențe de viață, fiecare constituindu-se într-o secvență narativă unică, captivantă, fascinantă. Un plus de mister adăugat la fiecare pagină...

Primul om de care și-a legat destinul este Pampu, argat la curtea spătarului Goncea, de care Zogru va fi legat inexorabil de-a lungul întregii sale vieți seculare "ca de cea mai apropiată ființă, ca de fratele lui drag."[6] Cu el începe călătoria protagonistului în lumea medievală a lui Vlad Țepeș. Tapiseria narațiunii va cuprinde o galerie largă de personaje și întâmplări, istorice sau ficționale: Ghighina, fiica spătarului, Mașcatu, mai-marele curții, Iscru și Ioniță, argați și ei la curtea spătarului – cu aceste două personaje Zogru va stabili, de asemenea, o legătură emoțională devenind, pe parcursul veacurilor, un fel de protector al descendenților. Călătoria lui Zogru se continuă apoi cu prizonieratul în poarta de platan a Mănăstirii Snagov, cu trădarea lui Vlad Țepeș și moartea domnitorului, cu dragostea pentru Săftița, fiica unui negustor din Târgoviște, cu popasurile ocazionale în epoca fanariotă – întâlnirea cu Zoe, soția lui Alecu Moruzi, una dintre iubirile de care are parte Zogru. În urma unor experiențe dramatice, personajul eponim descoperă că este prizonier în spațiul românesc. Nu poate părăsi granița etnică a țării sale și orice încercare de a evada se termină printr-o reîntoarcere în matricea originară – în satul Comoșteni, lângă dudul sub care îl întâlnise pe Pampu, în momentul nașterii sale.      

Protagonistul nu este vampirul clasic hollywoodian, care se hrănește cu sânge cald, nici ființa demonică din folclorul românesc, cunoscută drept strigoi. El se află în afara oricărui tipar preexistent, dar se constituie ca o reinterpretare a tiparelor. Revalorificând mitul, Doina Ruști îl descompune și îl recompune. Materialul antecedent capătă o formă originală. În toate romanele sale, autoarea noastră instituie un sistem mitic propriu, pornind de la modelul autohton. Interferența noului mit în realismul structural al prozei sale pare să exprime permanenta necesitate a omului de ancorare în sacru, așa cum afirma, într-un cunoscut studiu, Silviu Angelescu: "Orice sistem mitic își are punctul de sprijin într-o ontologie, de tip idealist, a cărei coloană de susținere o constituie sacrul."[7]

Funcția primordială a romanului rămâne, la Doina Ruști, aceea de a radiografia lumea autentică, într-o manieră deseori brutală, directă, asemenea unui reporter necruțător. Și atunci se nasc întrebări: de ce necesitatea învăluirii în aură mitică a realității istorice? De unde preocuparea constantă de a camufla cele mai dureroase aspecte ale existenței umane contemporane sub iluzia mitului și a fantasticului? Să acceptăm, "mutatis mutandis", aserțiunea conform căreia "această lume fragilă a sacrului, coborâtă și înecată în forfota noroioasă a profanului"[8] constituie un act de demitizare, prin literaturizare?

Sau, mai degrabă, alta este "intentio auctoris"? Doina Ruști aruncă un văl iluzoriu de magie asupra unei lumi cât se poate de ne-magică, de autentică. Lumea sa este trăită, respirată, palpabilă. Universul său romanesc este o amintire colectivă a umanității autohtone. Niciun dram de ficțiune în episodul Giuliei care, la șaisprezece ani, se îndrăgostește de un interlop din cartier. Niciun dram de ficțiune în scena avortului. Radiografia societății comuniste eludează ficțiunea. Corupția sistemului de sănătate din România postdecembristă pare mai degrabă o analiză pe probe de laborator.           

Am afirmat anterior că unul dintre punctele forte ale romanului Doinei Ruști este povestirea. Dacă prin arta povestirii unor evenimente inedite (le putem numi "res gestae" – faptele petrecute) romancierul realizează "captatio benevolentiae", ceea ce dă greutate unui roman sunt valorile povestirii: timpul, spațiul și povestitorul.[9] 

Narațiunea se constituie ca o trăire în timp, axa temporală a evenimentelor fiind meandrică. Narațiunea începe cu sfârșitul: într-o după-amiază de iulie, a anului 2005, Zogru îl așteaptă pe Andrei Ionescu, în casa Giuliei, pe strada Gelu Căpitanul. Andrei Ionescu este ultimul descendent al lui Ioniță; în Giulia curge, diluat, sângele lui Iscru. Din acest punct inițial, spațio-temporal, cititorul este purtat pe fluxul memoriei lui Zogru, cu secole în urmă, fără a urmări vreodată linearitatea evenimentelor. Există, desigur, un timp al povestirii – iulie, 2005; după cum există un timp povestit. Acesta din urmă este recuperat afectiv – tehnica este proustiană –,  lăsat să se reverse spontan, fără legătură de cauzalitate între secvențe. Memoria involuntară implică saltul temporal. Secvențele narative se constituie printr-o succesiune aleatorie de prolepse și analepse: anticipări și reveniri, întrucât vocea care narează "dă alternativ limbile (ceasului) înainte și înapoi."[10]

Relatarea este constant dublată de interpretarea subiectivă a evenimentului, fapt ce determină dublarea coordonatei temporale: timpul obiectiv al acțiunii este circumscris unui timp subiect al reflecției. Jaap Lintvelt sesizează acest aspect al prozei moderne, iar aserțiunea teoreticianului se dovedește validă și în cazul de față: "Povestirea este construită pe acest decalaj al unui timp al experienței și al unui timp al narării, al unui timp al spontaneității obscure și al unii timp al reflecției spectatoare."[11]

Desigur că aceste paliere temporale coexistă, sunt uneori simultane: "Pe când Zogru depăna astfel de amintiri, Giulia ieșise din casă și se aruncase într-un taxi."[12]

Dacă povestirea are rolul de a subjuga voința cititorului, arta narării constă, în bună parte, în perspectiva pe care vocea narativă a adoptă asupra evenimentelor și a personajelor. Aici intervine măiestria romancierului. În "Zogru", Doina Ruști adoptă poziția extradiegetică a unui narator neimplicat, dublată constat de atitudinea intradiegetică a personajului reflector, nimeni altul decât protagonistul. Astfel, deși ar deține atributul omniscienței, naratorul își limitează prerogativele demiurgice, adoptând punctul de vedere al ființei prin ochii căreia privește lumea. Pentru Zogru, universul are mistere, lumea este un mare necunoscut, oamenii sunt ființe enigmatice pe care încearcă să-i înțeleagă, penetrându-le conștiința când sălășluiește înlăuntrul lor. Unii devin opaci, impermeabili – nu-i poate subjuga. Alții îl țin captiv – nu se mai poate elibera din închisoarea trupului lor. Dintr-alții se întâmplă să fie alungat fără de veste, scuipat în țărână.

Viața lui Zogru, de-a lungul secolelor devine o îndelungată călătorie prin misterul existenței: "Era de neînțeles prin ce fire misterioase îl legaseră zeii sau Dumnezeu de oamenii unei singure țări."[13]          

Introspecția în conștiința personajului este facilitată de adoptarea acestui punct de vedere hibrid, ce ia naștere din suprapunerea vocii externe a naratorului peste vocea conștiinței protagonistului: "voia să stea de vorbă cu ea, s-o strângă în brațe, chiar dacă pentru asta avea nevoie de un bărbat, pe care ar fi fost gelos și pe care l-ar fi ucis poate, după aceea."[14] Aceste frământări sufletești, ce reflectă dualitatea conștiinței, sunt generate de dorința erotică pentru Zoe, soția domnitorului Alecu Moruzi. Dacă obiectul dorinței este femeia, subiectul dorinței triunghiulare este obsesia androginiei. René Girard afirmase că "nu există decât o singură dorință metafizică, dar dorințele personale ce concretizează această dorință primordială variază la infinit."[15]

Zogru este o ființă singulară. Dacă individul uman resimte drama singurătății în tovărășia semenilor, Zogru nu poate resimți singurătatea decât într-un mod absolut și absurd. El este singurul reprezentant al speciei sale, o specie necartografiată pe harta niciunui atlas zoologic. Bogdan Ilie (Bobo), medicul de la Spitalul Floreasca, îl considera un virus. Analizase sângele infestat al gazdelor sale și căutase un antidot.

Dorința metafizică a ființei constă în necesitatea refacerii, prin eros, a unității primordiale, a diadei metafizice. Dacă, în cazul oamenilor, miturile vorbesc despre perfecțiunea inițială a ființei absolute, separate de invidia zeilor, Zogru nu are amintirea existenței vreunei androginii vampirice, a unui "alter ego" feminin.

Și pentru Zogru, iubirea se manifestă ca o "nebunie divină care dă aripi sufletului încorsetat în terestru."[16] Împreunarea metafizică dintre el și Giulia dă naștere, în finalul romanului, dublului feminin al lui Zogru. Este momentul când, pentru prima data, simte o beatitudine mistică: "Era un sentiment de împlinire pe care nu-l mai trăise niciodată, înrudit întrucâtva cu prima lui naștere."[17]  

Înălțându-se în văzduh, într-o rotire neîncetată, cele două spirite iau forma unui glob, figură geometrică ce amintește de ideea perfecțiunii primordiale. Abia acum, în finalul romanului, după ce se împlinește prin Eros, după ce devine o ființă completă, Zogru află sensul propriei existențe. Pentru el se elucidează marele mister al sinelui, are revelația statutului său ontologic: "Și atunci s-a luminat până-n adâncul creierului și-a înțeles subit că el este pulsul neștiut al lumii și fiorul necruțător al morții."[18]

Finalul unui roman reușit, și acesta este un roman reușit, izbutește să evite extremele în care poate cădea un romancier: pericolul de a spune totul, de a desluși orice aspect al intrigii; pericolul de a nu spune nimic (sau prea puțin) și de a suspenda intriga, printr-o tehnică ce amintește de sfârșitul continuu-amânat al unei telenovele. "Zogru" are un final dilematic, neașteptat, ale cărei semnificații impun unui lector implicat operațiunea arheologului. Trebuie să sapi adânc în dedesubtul poveștii ca să înțelegi în ce măsură misterul a fost revelat, în ce măsură el se ascunde, încă. În definit, "unicitatea relației cu opera scapă unei explicații univoce."[19]

Este de constatat că preferința, în materie erotică, a scriitoarei se manifestă spre zone insalubre ale iubirii obscene, de o trivialitate lexicală ce irumpe dintr-un un realism grosier sau, mai degrabă, din dimensiunea naturalistă a instinctului animalic. Această dimensiune a iubirii, ce nu a fost analizată în scurta noastră interpretare poate constitui subiectul unui alt studiu.

Prin "Zogru", Doina Ruști conferă erosului sensul lui primordial, autentic – "Eros înseamnă poftă absolută, aspirație luminoasă, elanul religios originar ajuns la extrema intensitate, la suprema cerință de puritate, adică la suprema cerință de Unitate."[20]

În felul acesta, romanciera dovedește apartenența la clasa marilor creatori literari, înzestrați cu spirit imprevizibil, proteici, capabili de a evada din propria formulă, de a-și submina structurile anchilozante ale viziunii romanești, în căutarea unor noi dimensiuni axiologice. "Zogru" este, indubitabil, romanul unui mister, în măsura în care misterul acestui roman nu este încă relevat. "Zogru" rămâne, până acum, o capodoperă neîndeajuns pusă sub lupa interpretării critice.    

Referințe critice

ANGELESCU, Silviu, "Mitul și literatura", București, Editura Univers, 1999.

DURAND, Gilbert, "Figuri mitice și chipuri ale operei. De la mitocritică la mitanaliză", Editura Nemira, București, 1998.

FORSTER, E. M., "Aspecte ale romanului", Editura pentru Literatură Universală, București, 1968.

GIRARD, René "Minciună romantică și adevăr romanesc", Editura Univers, București, 1972.

LINTVELT, Jaap, "Punctul de vedere. Încercare de tipologie narativă", Editura Univers, București, 1994.

ROUGEMONT, Denis de, "Iubirea și Occidentul", Editura Univers, București, 2006.

RUȘTI, Doina, "Zogru", ediția a III-a, Editura Litera, București, 2022.

SUSKIND, Patrick, "Despre moarte și iubire", București, Editura Humanitas, 2015.

ZAMFIRESCU, G. M., "Maidanul cu dragoste", Editura Litera Internațional, București, 2009.

[1] Doctor în filologie, profesor de limba și literatura română și limba latină la Colegiul Național "Zinca Golescu", Pitești.

[2] G. M. Zamfirescu, "Maidanul cu dragoste", p. 174.

[3] E. M. Forster, "Aspecte ale romanului", p. 34 sq.

[4] E. M. Forster, op.cit., p. 38 sq.

[5] Doina Ruști, "Zogru", p. 13.

[6] Doina Ruști, "op. cit.", p. 14.

[7] Silviu Angelescu, "Mitul și literatura", p. 25.

[8] Gilbert Durand, "Figuri mitice și chipuri ale operei. De la mitocritică la mitanaliză", p. 123.

[9] Vide E. M. Forster, "Aspecte ale romanului", p. 36 sqq.

[10] E. M. Forster, op. cit., p. 37.

[11] Jaap Lintvelt, "Punctul de vedere. Încercare de tipologie narativă", p. 104.

[12] Doina Ruști, op. cit., p. 181.

[13] Doina Ruști, op. cit., p. 144.

[14] Doina Ruști, op. cit., p. 151.

[15] René Girard "Minciună romantică și adevăr romanesc", p. 100.

[16] Patrick Suskind, "Despre moarte și iubire", p. 11.

[17] Doina Ruști, op. cit., p. 296.

[18] Doina Ruști, op. cit., p. 298.

[19] Gilbert Durand, "Figuri mitice și chipuri ale operei. De la mitocritică la mitanaliză", p. 118.

[20] Denis de Rougemont, "Iubirea și Occidentul", p. 96.