Revistă print și online
Într-o noapte de iarnă am văzut apropiindu-se o birjă greoaie și chinuită de o îndelungată folosință. Hurducăia cu grijă prin bezna străzilor și tocmai intra pe Podul Mogoșoaiei, înaintând spre Palatul Domnesc. În mahalalele orașului lumea era cufundată de mult în somn, pe când, vizitatorul nostru era cuprins de temeri. Ciudată țară mai întâlnise! L-a surprins contrastul dintre mizeria în care trăiau oamenii obișnuiți și eleganța celor de sus. Unii, puțini la număr, o meritau. Erau delicati, manierați, cum rar găsești în Europa, deși aici, întotdeauna ai impresia că te afli în afara ei.
Era un pianist care venise să concerteze în casa Cleopatrei Ghica, contesă Trubezkoy. Contesa nu era de o frumusețe răpitoare, dar era atrăgătoare prin simpla ei prezență. Avea în priviri sentimentul unei fulgerări premonitorii, prin care trecutul se regăsește în respirările prezentului și astfel viitorul se poate derula cu repeziciune în fulgerări de clipe. Trăia de multă vreme cu sentimentul că într-o noapte geroasă de iarnă, în acest blazat târg valah, va trăi într-un eveniment straniu al viitorului.
Cleopatra știa cumva de acest fapt și l-a invitat pe acest renumit pianist, pentru a descoperi împreună unirea timpurilor, prin muzică. Muzica poate fi o oglindă a timpurilor, iar fascinantele sale vibrații exaltă vederea în interior. Astfel poți zări ca prin vitralii portocalii ceea ce ochii minții sfredelesc în viitor.
Reședința Cleopatrei se afla în partea de nord a orașului, pe Podul Mogoșoaiei, unde locuiau mai toți boierii și lumea bună a orașului. Doar noaptea reușea să ascundă mizeria orașului golit de oameni și împietrit de ger. Birja s-a oprit în fața unei case luminată cu lumânări de seu care împodobeau brațele candelabrelor. Se putea zări cum lumea îl aștepta, multe chipuri apropiindu-se de sticla înghețată a ferestrelor.
A părăsit birja aruncându-și pelerina groasă peste umeri. Și-a descoperit capul, răscolindu-și părul cu mâinile. A tras aer în piept și a pornit spre intrarea reședinței contesei Trubezkoy din târgul Bucureștilor. Trăia sentimentul că s-a petrecut o schimbare în liniștea sufletului său. A simțit o depărtare de timpuri, care se dorea descoperită. Ochii îi lăcrimau de ger iar mâinile păreau a fi delicate, ca ale unei fete. Le-a privit lung și apoi, resfirând degetele, a zărit chipul Cleopatrei în fața intrării cu ușile larg deschise, așteptându-l.
De această dată, pentru mondenitatea valahă, nu mai era o seară ca oricare alta. Se aflau în salon bătrâni în anterie și șalvari, amestecați printre fiii lor înveșmântați în proaspăta modă europeană, în timp ce femeile, indiferent de vârstă, foiau cu toatele în rochii felurite. In această seară, Cleopatra avea pentru invitatii săi un oaspete neobișnuit, care o cucerise în călătoriile sale prin Viena sau Pesta. Dar acest oaspete neașteptat pentru târgul Bucureștilor, oraș care devora curiozități mondene și de alcov, nu s-a lăsat explorat cu ușurință. Era un pianist ungur. Asta aflasera cu toții. Doar atât.
Candelabrele aruncau lumini aproape stinse peste salonul încăpător de pe Podul Mogoșoaiei, nedevenit la acea vreme Calea Victoriei. Lumea adunată în salon nici nu visa că vreodată numele “Mogoșoaiei" va fi înlăturat pentru vreo izbîndă sau alta. Veniseră la primul bal al noului an 1847, în casa Cleopatrei Trubetzkoy, pentru a-l cunoaște pe acest pianist ungur. I-a fost șoptit numele de la o intrare la alta, și mai cu toții auziseră atunci de Franz Liszt. După cuvenita prezentare, întîi principelui și familiei acestuia, dregătorilor după rang și apoi întregii audiențe, Franz s-a îndreptat spre pian. Auzise că Bucureștii au harul de a te predispune la deznădejde, la disperare. Dar nu la un sentiment prezent, ci la unul viitor. Nu-l interesa destinul său, ci acela al confraților lui aruncați prin diferite părți de imperiu. A deschis partitura cumva spre mijloc și a mângâiat cu privirea clapele pianului. Atunci i s-au oprit respirările în gînduri. Cleopatra spera prin muzica lui Liszt să simtă ceva din propriul ei destin; căci amândoi aveau această teamă și dorință fără să se afle unul pe celălalt.
S-au revărsat primele sunete peste evantaiele doamnelor, în timp ce minunatele accesorii mondene s-au topit ca prin farmec; femeile elegante, fără să o știe, țineau de-acuma în mîini basmale ieftine. Sunetele schimbau totul pe negîndite și pe neștiute. Rochiile cu crinolină se strîngeau în salopete albastre sau cenușii cu mișcări încete pe trupurile cuprinse parcă de o îndelungată așteptare. Coafurile cîrlionțate și parfumate se transformau în șuvițe cleioase și colorate țipător. Mîinile înmănușate în alb aveau ținte metalice și lanțuri zornăitoare.
Liszt cînta cu privirea năruită în spatele orbitelor. Pelerinele îmblănite care învăluiau rochiile se ridicaseră, descoperind buricul; sclipitoarele și discretele bijuterii deveniseră greoaie jetoane din metal ieftin, atîrnate pretutindeni: de urechi, de sprîncene, de buric, de buze…
Fracul galonat cu eleganță pe umerii bărbaților dispăruse, bărbații de-acum purtau tricouri pătate de sudoare sau cămăși cu cravate prinse stîngaci. Bastoanele cu măciulie de argint sau fildeș au devenit gazete sportive, în timp ce jobenele au căzut în chip de șepci mototolite. Chipurile delicate s-au desfigurat în trăsături greoaie, mucilaginoase, cu priviri nervoase, seci și pustiite de plictiseală. Dintr-un colț al salonului, unul mai tînăr, îngîna sunetele pianului prin cuvinte dezarticulate, amintind cumva de viața lui și alte vaiete de duzină.
Liszt continua să cînte furibund, în timp ce prin partitură se zăreau mulțimi pestrițe, care hălăduiau pe străzi cu pancarte și bătrînei disperați în fața unor vitrine preapline cu sticluțe și cutii minuscule, unde se aflau licori felurit colorate și prafuri. Cleopatra a descoperit toate acestea în jurul ei și a încercat să-l privească pe pianist în lumea lui retrasă, printr-un trecut definitiv pierdut.
Liszt a trebuit să oprească prin muzica lui tulburătoarele înfățișări ale viitorului și a făcut-o stingînd sfeșnicul de lîngă pupitru doar cu ridicarea privirilor. O clipă de liniște i-au alungat închipuirile, iar apoi, cu mult curaj, s-a întors spre salon. Mulțimea de rochii strălucitoare și costume elegante aplauda, nebănuind nimic din destinul nefericit de mai tîrziu al nepoților lor. De atunci Liszt nu a mai revenit vreodată la București. Și nici Cleopatra nu a mai îndrăznit să-și destrame spaimele în închipuiri viitoare. A văzut tot și dorea să uite.
Istoric, antropolog și jurnalist , Adrian Majuru s-a făcut cunoscut printr-o serie de cărții și studii despre vechiul București: Bucureștiul albanez (2002), Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență (2003), Bucureștiul subteran. Cerșetorie, delincventă, vagabondaj (2005), Copilăria la români. 1850-1950 (2006), București. Povestea unei geografii umane (2007) Cum se distrau românii odinioară (2011) s.a. De asemenea, este și prozator. Cea mai recentă carte a sa este un roman, intitulat Hoțul din Curtea Miracolelor (2023), care a primit Premiul Ficțiunea pentru cel mai bun personaj.