Pe vremuri știa foarte bine locurile, aveau un apartament cu trei camere pe Calea Văcărești și după ce epuiza aleile parcului, o plimba pe Ileana în cărucior pe străduțele pustii, ca să adoarmă departe de zgomot. Știa Mugur Mugurel, cotită pe lângă centrala termică, strada Morilor, năpădită de oțetari, care se deschidea în Splai, unde era o casă cu un balcon mic, sprijinit de un dud, cu trepte și niște uși de lemn, vopsite în maro închis, Minulescu, lungă și cenușie, casele turtite, zidul de cărămidă și curtea fabricii, plină de dărâmături și de buruieni, iarna sclipeau, acoperite de un puf de gheață.

Și casa înaltă, cu calcan alb și un triunghi albastru sub acoperiș, pe care literele de var făceau un contrast slab. Motoare, Compresoare. Telefon: și Fax:. Și adresa, cu trei litere care lipseau din Splaiul Unirii: a, i și u, unde se nimerise geamul de la pod, astupat cu placaje, care au picat și ele și au lăsat un ochi întunecat. Nu mai era nici asta.

Acum se înălțau stâlpii din fier-beton, se aliniau și se sudau plăcile dintre etaje și iarăși se turna ciment în armături, 10, 20, 30 de etaje de birouri.

A țopăit peste o groapă în trotuar și a auzit sticluțele cu uleiuri esențiale cum au zdrăngănit în rucsac. Când i-a spus lui Sânziana pe ce-a dat banii, ea i-a răspuns cu un hohot de râs.

— Ai luat-o pe uleiuri esențiale, i-a spus.

În mod normal nu s-ar fi încurcat să ia o casă din afara sectorului ei, teritoriile erau destul de bine delimitate între agenți și agenții și drumurile prea lungi și prea aglomerate, sectorul 4 se ținea de restul orașului prin două fire care invitabil la orele de vârf se înnodau. Piața continua să stagneze, nu te apucai să dărâmi o coșmelie de pe aici și să-ți faci casă pe o palmă de pământ, ca să te duci la birou în nord. Apoi după divorț, nici ea n-a mai vrut să vadă zona. I se părea că anii ăia rămăseseră și ei blocați acolo, odată cu oamenii care făceau aceleași drumuri, de acasă la piață și înapoi, cărându-și sacoșele pe mijlocul străzii pentru că trotuarele erau ocupate de mașini.

Pentru tanti Ligia intervenise chiar Ileana, fusese profesoara ei de franceză la Șincai, mai târziu, după facultate, a reluat meditațiile cu ea, ca să ia o diplomă echivalentă cu DELF-ul și să poată să plece. În Franța a constatat că vorbea ca bunicile colegilor ei și a trebuit să o ia de la capăt, la un centru de limbă din cartier, dar asta era altă poveste, scopul fusese atins și se văzuse salvată din România, avea un post plătit și un loc al ei, așa că într-o duminică i-a dat telefon să-i mulțumească. I se făcuse dor de școală, de curtea cu zgură și de zgomotul din stradă, orele de vară, când profa îi punea să închidă ferestrele, deși aerul în clasă era insuportabil, perdelele de muselină stăteau nemișcate în dreptul caloriferelor și praful de cretă împânzea spațiul gol, de deasupra tablei.

Acum bătrâna pleca și ea din țară, lăsa casa în urmă și se muta la fiică-sa, lângă Nantes, s-o ajute cu copiii. Pentru ea certificatul de limbă nu mai era necesar, așa că nu trebuia să mai facă meditații.

Crina și-o amintea vag, o femeie măruntă, fără piept, cu un nas ascuțit și un păr bogat și buclat, care o făcuse și pe vremuri să se gândească la cel mai mic dintre mușchetari. Cei care trecuseră prin clasa ei îi spuneau Bastilia, dar Ileana o plăcea pe ascuns sau suferea din cauza ei și nu se putea dezlipi, căuta severitatea și pedeapsa primită cu blândețe, de care n-avusese parte în copilărie, și în felul acesta Crina ajunsese să simtă datoare față de ea.

Când a revăzut-o la poartă, după atât de mulți ani, și amintit că există unele corpuri de femei care se conservă printr-un proces asemănător cu cel al prunelor uscate. Aceeași formă, aceleași proporții, doar că apa se evaporare printr-un fenomen natural de deșertificare, lăsând în urma ei valuri fine de piele, încrețite și spuzite de sare. În schimb podoaba de pe cap era la fel de bogată, ondulată și chiar strălucitoare în lumina dimineții târzii, ceea ce a făcut-o să o suspecteze imediat că purta o perucă de bună calitate, probabil luată chiar dintr-un salon parizian.

Cum era de așteptat casa nu-și găsea clienți, tanti Ligia voia s-o dea și s-o păstreze în același timp, să ia niște bani de pe chirie, dar toate lucrurile să rămână cum au fost dintotdeauna, pereții la fel de sidefii, mirosul la fel de stătut în fiecare camăruță, obiectele la locul lor, vitrina cu balerine, vaza de porțelan de pe măsuța înaltă, cu trei picioare, din vestibul, care ținea de ani buni un buchet de imortele, galbene și liliachii și albe, acoperite de praf, papucii de burete, care pupau pragul și trebuiau încălțați de fiecare dată când se intra în casă, iconițele și tabloul cu bujori, prins cu sfoară de țeava de căldură și înclinat deasupra scrinului, fotoliile așezate de o parte și de alta a unei măsuțe la care nu se așeza nimeni, se lua loc la masa cu picioare de tăblie de mahon și se sta un mâinile în poală și cu picioarele îndoite sub scaun, setul de ceai japonez, blidele de pe pereți și mileurile de pe toate suprafețele plane. Dulapul de nuc, așternuturile de olandă, dormeza cu arcuri. Teracota încinsă, pe care Pan cânta la fluier.

David îi spusese de la bun început că ei nu vând case, locuințe sau terenuri și bălării, ci cu totul și cu totul altceva.

— Ia tu cărămizile astea, fierul și lemnăria și țigla, vinde casa asta pe bucăți, plătește și arhitectul și muncitorii, dă-le și spor, pune și șpăgile pentru autorizație și să vezi cât o să-ți dea. Nimeni nu cumpără chestiile astea. Oamenii cumpără timp, vrei să ajungi mai repede în centru, la serviciu, ia timp, comoditatea e timp, statutul e timp, cum stă corpul întins în pat e timp, totul e timp, asta e businessul nostru.

Da, timp, timp, timp, când se uita la toate lucrurile din casă, în pozițiile lor fixe ca moleculele de carbon în formula antracitului, la tanti Ligia, care ridica colțul mileului și își sprijinea antebrațul pe oglinda întunecată a mesei, la buclele egale și la tremorul lor aproape imperceptibil, își dădea seama că acolo era un depozit uriaș de timp, deschisese din întâmplare trapă aproape de nebăgat în seamă și ajunsese într-un zăcământ, care își întindea filoanele subterane în toate părțile, făcând scheletul nevăzut al cartierului.

În apropiere buldozerele netezeau asfaltul, escavatoarele înghițeau cărămizi și surpau ziduri, conductele șerpuia pe sub pământ și scăpau apă fierbinte și aburi prin gurile de canale, pământul se făcea bulgări și bulgării se făceau brazde ne noroi, orașul gemea și încerca să se ridice în poziția bipedă, și totul se oprea la geamurile duble, în cadratură de lemn, pe care tanti Ligia le ținea închise, primăvară, vară, toamnă, iarnă și primăvară din nou. Pe caseta de sticlă de sub pendula cu arc, balerina cu tutu albastru ridica între mâinile de porțelan greutatea aerului.

— Am să mă duc să văd oceanul, i-a spus odată și vocea i s-a înviorat din senin, îți dai seama, prima dată, la vârsta mea?

fragment din volumul Străinătate