"La început a existat un popor de păsări" mi-am spus de cum am pășit din nou pe solul orașului natal. Nu-mi mai aminteam dacă citisem asta sau ca atâtea alte ziceri ale mele era și ea tot o invenție. Oricum îmi plăcea și o ținusem aproape de inima mea repetând-o atât în clipele de cumpănă ale vieții cât și în cele de bucurie și înălțare. În fapt acum străbăteam drumul ce mărginind fluviul lega aeroportul de oraș, un drum atât de cunoscut pe care urcasem și coborâsem în copilăria mea de atâtea ori cărând spre halele de pește ale citadelei zeci și zeci de kilograme de crap auriu. Și uite-te la mine în acest moment! așezat confortabil în limuzina luxoasă a celui mai bun hotel din zonă pe care special l-am ales ca rezidență pentru săptămâna de concediu, nu de alta, dar e clar, numai ca să-mi pot impresiona cu succes foștii colegi, prieteni sau eventualele neamuri proaste pe care le-aș fi întâlnit cutreierând străzile acestui oraș cu atâtea amintiri încă vii pentru mine. Intram în oraș și cu toate că parcursesem nenumărate raportări și vizionasem nenumărate documentare în toți acești ani în care am stat departe de țară nu puteam să nu zic “wow"! Ce lăsasem în urmă cu 40 de ani și ce găseam azi! Lăsasem un oraș de case și dughene și găseam în schimb un oraș de zgârie-nori. Cine ar fi crezut?! Cine ar fi crezut toate aceste mari bulevarde și autostrăzi suspendate. De altfel nu eram străin de această prosperitate și regulat reinvesteam în afaceri legate de infrastructura zonei cam un sfert din profitul anual înregistrat de cele trei corporații ale mele, de succes, din Orientul Mijlociu. Și asta merita fiecare bănuț! Ca să fiu sincer acesta era încă un motiv pentru care prezența mea în orașul de la Dunăre era în aceste zile necesară. Primăria avea să deschidă în mod oficial în ziua următoare prima sa sală de conferințe internaționale cu amplasament sub fluvial și cum le dăruisem peste 1 milion de dolari sub forma unui act caritabil ajunsesem astfel să mă fac invitat și să fiu cap de afiș pe lista de onoare a evenimentului. Banii nu erau aruncați, pe lângă publicitatea adusă numelui și afacerilor mele, mai mult de jumătate se vor rambursa înapoi sub forma unor diligențe din partea primăriei către partenerii mei de afaceri, care la rândul lor nu vor uita să livreze așa-zisul meu "procent de aur" (3 %) din profitul lor alimentându-mi astfel conturile personale deja grase din Zurich. Dar ajunge cu atâtea și atâtea cifre, doar eram în concediu ce muma mă-sii. Iată-mă ajuns și la hotel. Brava!

*

Administrația Primăriei se întrecuse pe sine în organizarea acestui eveniment unic și asta și din dorința de-a marca în mod fericit în fața contribuabilor împlinirea a peste 2000 de ani de la prima atestarea arheologică a îndrăgitei noastre așezări umane. Zilele de Aur ale Orașului aveau să aducă bucurie și veselie pentru un interval de 24 de ore în care samba braziliană va defila pe marile sale bulevarde, apoi mese festive în toate cele patru colțuri ale orașului și pe deasupra, mai ales pentru partenerii de afaceri internaționali, evenimentul crucial de la Sala Nouă de Conferințe, o sală imensă sub forma unei piramide de sticlă scufundată și înfiptă cu vârful în jos în mâlul negru de istorie al bătrânului fluviu. În programul evenimentului se putea citi: ora 9 a.m. tăierea de panglică la gura de vizitare a piramidei, ora 10 a.m. scurtă incursiune în istoria locului cu vizitarea expoziției din sala mica, organizată de muzeul local de istorie chiar în incinta clădirii noi, ora 12 a. m descindere la crama vortex, ora 6 p.m. paradă de cămile și vizionare de samba din balconul Bursei de Valori, ora 20 p.m. dineu în sala principală de conferințe urmată de o tombolă. Orașul tot se pregătea febril de sărbătoare. Până și în incinta hotelului Savoy se putea simți că era o zi cu totul și cu totul specială. Florile ce ornau peluzele de la intrare aproape că inundaseră tot spațiul vizual din preajma lor, eghileții portarilor străluceau în soarele verii, iar în interiorul hotelului cameristele afișau cu mult peste zâmbetul lor de uzanță. Domnul Harry Bou-Negru-Fănel își începuse ziua dedicată festivităților la 6 fix în apartamentul de la ultimul etaj al hotelului Savoy. Efectuase câteva lungimi de bazin, apoi masaj, bărbierit și acum era gata să-și recucerească, pentru a câta oară, orașul natal.

— Niciodată nu a fost o zi mai bună ca aceasta pentru noi și însemnate victorii, nu-i așa, Oswald? i se adresă acesta secretarului său abia intrat în sufrageria orbitoare de lumină a apartamentului.

— Așa e cum spuneți, domnule Harry!

— Deci la ce oră începem și unde? citește-mi raportul.

— “La ora 9 a.m. tăierea de panglică la gura de vizitare a piramidei, ora 10 a.m. scurtă incursiune în istoria locului cu vizitarea expoziției din sala mică organizată de muzeul local de istorie în incinta clădirii noi, ora 12 a. m descindere…"

— Stop! Oswald vom lua startul cu ora 10 prin vizitarea expoziției de istorie. Fă pregătirile necesare ca în jumătate de oră să plecăm, spuse Harry uitându-se la ceasul său de aur de la mână.

— Cum doriți, domnule Harry! Întocmai! și răsucindu-se iute pe călcâie scrupulosul secretar Oswald se făcu nevăzut.

“Pe cât e de inteligent pe atât e de nesuferit. Dar are noroc…și eu odată cu el. Măcar îmi este credincios și ce se naște din pisică sub patru ochi n-ajunge a doua zi la șoareci pe masă." Ha, ha, ha! râse cu voie bună miliardarul american frământându-și cu bucurie mâinile în apartamentul său luxos, închiriat, de la ultimul etaj al celui mai scump hotel din orașul natal în care revenise…după mai bine de 40 de ani.

*

Când ajunse în sala cu exponate organizată de secția de istorie a muzeului local delegația oficiala își făcuse deja intrarea și acum plimbându-și privirile de la un artefact la altul ascultau lămuririle venite din partea ghidului instituției muzeale în limba engleză. "Coif celtic, secolul 4 înainte de Hristos găsit într-o scorbură", "iatagan turcesc cu verset din Coran inscripționat cu aur în atelierele meșteșugărești de pe strada Rahovei" ș.a.m.d. Domnul Harry nu-l mai ascultă ci se lăsă captivat cu totul de o fotografie în sepia ce sta agățată chiar la intrare pe dreapta în care se puteau zări siluetele a doi mineri pozând lângă trunchiul uriaș și întunecat al unui copac gigantic. Siluetele acestora abia se puteau vedea ajutate fiind mai mult de luminițele lămpașelor lor și chiar păreau doi mici licurici poposiți pe scoarța unui copac. Amintirile dintr-odată îl învăluiră. Aproape că uitase. Unul din cei doi din poză era el, poate la nici douăzeci de ani. Îi făcu semn peste umăr lui Oswald să fotografieze arătând către poză. Blițul mobilului acestuia scăpără brusc în lumina difuză a sălii. Ghidul își întoarse capul și-l privi cu asprime arătându-i din priviri un afiș mare ce tocmai asta marca, interzicerea de fotografii și a blițului în acea sală, după care delegația căreia i se alătură acum și Oswald dar și domnul Harry trecu la planșa următoare reprezentând în miniatură orașul medieval de la Dunăre. O cetate de turnuri și metereze ridicându-se dintre ramurile unui fel de baobab uriaș.

*

Sala dineului oficial forfotea de lume. Rochii și bijuterii, muzică de jazz difuză venind de la o orchestră ascunsă privirilor printr-un decor de draperii, în fine, bunul gust și voia bună se puteau citi în fiecare detaliu al pregătirilor. De jur împrejurul sălii numai geamuri mari de sticlă încadrate de coloane de otel de peste zece metri înălțime prin care din când în când se puteau zări ori mustățile imense ale vreunui somon ori burta aurie a vreunui crap sclipind ca o lamă de sidef în întunericul fluviului nămolos. Masa Primarului la care fusese și domnul Harry invitat să ia loc se afla cât mai aproape de tribuna oficială, unde pe rând, din timp în timp, diferiți electori, personalități ale orașului și afaceriști de prin toată lumea aveau să-și facă cuvântul auzit elogiind meritele însumate în construcția de față. În stânga domnului Harry, numai zâmbet și încântare, figura gușată a soției primarului:

— Și pot să vă spun Fănel, domnule Harry, nu? Doar ne știm din școală, nu-i așa. Vai dacă ați fi văzut figura soțului meu când i-am povestit că vă cunosc. Oh! am râs apoi amândoi o seară întreagă. Doar nu e de colo să cunoști un miliardar american!

— Domnă Primar, plăcerea e de partea mea și sunt convins că soțul dumneavoastră, ca om de lume, a știut desigur să aleagă numai anumite lucruri din tot ce i-ați povestit.

— Păi, tocmai că nu. Că el, dragă, nu poate înțelege și basta modul nostru de atunci de-a fi, el fiind străin de orașul acesta, poate că nu știai asta, e băiat crescut la munte, dintr-un sat de pe lângă Sibiu....Doar inundațiile ne făcuseră să stăm pe Aurorei sau pe Ramuri, corect?

— Corect, deși la vremea aceea comuniștii reușiseră cât de cât să mai stăvilească toate acele revărsări de apă, replică mai mult mohorât domnul Harry, care nu dorea să poarte o discuție despre acele vremuri taman cu fosta lui de colegă de bancă, Vanda. Încă își mai aducea aminte de toanele și de ifosele ei de pe vremea când nefiind o grasă cum se prezenta azi avea un piept avântat și plin de viață la care visau mulți dintre băieții din clasă.

— Nici eu nu înțeleg, se amestecă în discuție un tânăr de cel mult 23 de ani, aflat și el la masa principală, probabil o beizadea a vreunui vârf de partid. Îmi amintesc că îmi povestea bunica, dar niciodată nu am putut pricepe. Ce mare lucru era să se ridice un zid de jur împrejurul orașului pentru a opri apele. Părinții mei au copilărit pe Orezăriei și ca și bunica s-au ales de-acolo cu frica de ape. Ăsta e și motivul pentru care în seara aceasta nu sunt prezenți aici.

— Viorel, tu nu înțelegi pentru că nu ai prins acele vremuri. I se adresă tânărului într-o frumoasă limbă română un domn de la o masă vecină având barbă și niște ochelari fumurii prin care era imposibil să poți surprinde expresia ochilor. Dar uite, eu și Sonia- și aceasta, o doamnă elegantă, înaltă, cu o frumusețe oarecum viciată de cei aproape 40 de ani, zâmbi cu un aer melancolie când el îi pronunță numele- soția mea, am prins puțin din acele vremuri tulburi și încă ne mai amintim apele urcând pe bulevardul Cuza. Înspăimântător! Însă ce doream să vă întreb, spuse acesta grăbit întorcându-se de data aceasta către miliardarul american, am auzit o sumedenie de lucruri vorbindu-se despre dumneavoastră, unele mai uimitoare decât altele, încât acum profit de ocazie, dacă îmi îngăduiți: măcar jumătate și tot trebuie să fie adevărat, nu? Cum ați ajuns și cum ați reușit atât de bine în America, care este un mediu dur pentru un afacerist sosit de peste ocean, din bătrâna Europa, ca să zic așa. Plus moștenirea de acasă, nu?

Văzând că nu are încotro, domnul Harry gustă puțin din paharul său de șampanie și începu să explice. Excelența sa, Primarul, și alte două perechi care se aflau la masa oficială se alăturară și ei vădit atenți discuției.

— Am plecat așa cum au făcut-o mulți alții, după revoluție. Ca să fiu sincer, nu imediat. Prima soție îmi născuse un băiat și nici prin cap nu mi-ar fi trecut atunci că voi pleca din țara mea, ba mai mult, din orașul acesta în care m-am născut. Prinsesem un loc bun de electronist la Agenția de Protecție a Mediului, nou înființată și ca orice bugetar din acele timpuri, fiind și tânăr, mă bucuram dacă nu de un salariu care să-mi asigure un nivel de trai satisfăcător măcar de timpul liber pe care îl aveam la dispoziție și de ce nu, trebuie să spun și asta, de dotarea extraordinară a laboratorului de care dispuneam după voia mea prin noua mea muncă. Mai pe scurt când nu eram pe teren în interes de serviciu, eram ori la șprițane cu șoferul Mihai în Casabalanca, o cârciumă ce se afla în apropierea Agenției, ori reparam pentru diverși cam orice îmi putea aduce un câștig imediat. Pe atunci "marea privatizare" abia începea și se cărau deocamdată din occident tot felul de gunoaie electrocasnice ce necesitau o oarecare atenție. Cam din asta și trăiam, eu și familia, soția fiind acasă cu noul sosit în concediu de maternitate. În casă alături de ea, mai respirau aerul de igrasie: mama soacră și cumnatul meu, ambii șomeri.

— Unde anume locuiați atunci? se interesă domnul cu barbă și ochelari și care avea o față de inginer, gândi Harry.

— Pe Leoparzi, sus, sus, nu departe de zona Lacului Dulce, dacă asta vă spune ceva.

— Mie nu -mi spune nimic, recunoscu fără să-l fi întrebat nimeni, Viorel.

Domul Harry nu își putu reține un zâmbet larg.

— Nici nu are cum să vă spună ceva dumneavoastră. Și-l privi pe tânăr cu un aer compătimitor. Din câte îmi pot imagina, cu toate că încă nu am apucat să bat bine orașul de când am venit, asta ar fi acum pe undeva prin zona depozitelor nemțești de mobilă.

— Aha! dădu semn că ar înțelege tânărul.

— Era pe acolo și o cale ferată suspendată, nu ? întări inginerul.

— Ei, cuvântul "suspendat" pentru acele vremuri avea un alt sens decât îl are azi, dar, da, era și o cale ferată de-a dreptul suspendată în copac pentru că fusese clădită între două brațe mari și noduroase ale Baobabului.

— Ale cui? se repezi Victor

— Ale copacului întemeietor, îi răspunse acestuia Vanda, soția primarului.

— Hai, hai! râse tânărul cu poftă, doar nu o să-mi spuneți că și voi credeți în legenda asta a copacului...în-te-me-ie-tor, articulă acesta batjocoritor.

— Dar nu e nimic de râs, se urzică inginerul. Și eu am locuit pe una din străzile sale, pardon, pe una din ramurile sale. Și tu Sonia, nu?

— Da, dar numai la început, în copilărie, se răsfață aceasta. Pentru puțin pentru că părinții mei au reușit, fiind agronomi, să prindă o repartizare la țară în anii colectivizării. A fost fun, ce să vă spun. Hi, Hi! Am avut o copilărie fericită din punctul ăsta de vedere.

De-acum povestea asta a copacului întemeietor căzuse în ochiul sănătos al publicului într-un fel de con de umbră. Ce nu reușiseră comuniștii reușiseră vremurile democrației noi. Se tăiase tot, se excavase tot, se vânduse tot ce se putuse din el până și obiectele confecționate din lemnul lui fuseseră primele vândute la turiștii ce abia începeau pe atunci a se aventura în zonă. Muzeul mai avea o poză și un desen medieval și cam asta era tot ce amintea de el. Cazul ciudatului copac, nu se știe din ce motive, producea repulsie localnicilor ca un stigmat pe care încercau mereu să-l ascundă. Cu timpul, în numai cât, să spunem ... aproximativ 40 de ani, aproape nimeni nu mai vorbea de fosta lui existență, ba mai mult chiar, generațiile tinere nici nu mai credeau că ar fi existat vreodată. Harry sau Fănel pe numele lui de botez știa cumva toate aceste lucruri și într-un fel ciudat nici el nu se mai gândise la ele de mult timp până azi când dăduse cu ochii de poza aceea din muzeu.

— Există însă și dovezi, cum ar fi fotografia pe care am văzut-o azi expusă în secția de istorie. Ai văzut-o, Viorel?

— Domnule Harry, sigur că am văzut-o, dar așa cum văd și poze cu O.Z.N-uri în revistele de scandal. Dumneavoastră știți foarte bine acest gen de lucruri. Ca-n America! Orice poate fi contrafăcut azi.

— Orice poate fi contrafăcut azi, așa este, Victor, dar dacă spui că ai privit poza mă tem însă că nu ai privit-o cu destulă atenție pentru că altfel m-ai fi putut recunoaște în persoana unuia dintre cei doi mineri din fotografie. E adevărat că aveam poate nici 20 de ani și ceva păr mai mult pe atunci și deh, m-am mai schimbat puțin în anii din urmă, spuse Harry, cu o deloc ascunsă cochetărie personală.

Cei de la masă aproape că amuțiră la auzul celor spuse de miliardarul american și pentru un timp niciunul dintre ei nu mai păru dornic să adauge nimic după o asemenea bizară afirmație.

— Da, continuă Harry, nici eu nu m-am mai gândit de mult la aceste lucruri, dar azi privind poza mi-au revenit toate proaspete și năvalnic în memorie. Aproape 20 de ani, cum vă spuneam și crescusem toată viața până atunci pe ramurile acestui gigant. Azi e incredibil și greu de acceptat, dar când ne gândim că în zona aceasta tot ce a însemnat viață e legată timp de 2000 de ani de viața vegetală a acestui colos vegetal? Wow! nu? Un colos cu picioarele înfipte în solul mâlos al Dunării, o specie ciudată de baobab rătăcit pe aceste meleaguri, o excepție niciodată lămurită stiințific, arătând în ce privește coroana lui mai mult cu cea a unui stejar și totuși a existat așa cum mă vedeți și vă văd. Vanda? doar școala noastră generală era și ea ridicată pe o ramură a acestuia, nu? Vorbesc de școala nr.10, de la Piață. Și parcul de atletism, nu? Și liceul pedagogic în apropierea lui și câte și mai câte. Orașul tot. Doar în apropierea Dunării brațele-i noduroase coborau mai jos atingându-i apa. Cum ne mai scăldam atunci? Nu-i așa, Vanda? Îți amintești?

— Așa e Fănel! Ne strângeam acolo sus printre crengi la școală, câte cinci, zece copiii și apoi în fugă, tot într-o viteză coboram la așa zisul ștrand. În fapt săream de pe ultima creangă a lui direct în apă, Plonjon! Bâldâbâc. Râse Vanda îmbujorată de amintiri și în mod sigur și de șampania consumată.

— Și de ce în poză? reveni interesându-se inginerul.

— Asta e o poveste și mai lungă și nu aș dori să vă plictisesc, spuse malițios Harry.

— Nicidecum, replică una dintre doamne ce până atunci doar ascultase atent fără a spune însă vreun cuvânt.

— Exact, întări și o alta, parcă vizată anume să-și exprime gândirea. Dacă e o poveste frumoasă sigur... e binevenită.

— Nu știu dacă e o poveste frumoasă sau nu, dar e singura și mai ales este cea adevărată în ce privește baobabul sau baostejarul nostru, mai bine spus.

Toți ascultam acum. Harry le zâmbea și le povestea cu tactul și cu hazul lui exersat pe atâtea continente și-n atâtea afaceri de succes. Undeva în surdină muzica cânta o compoziție Gillespie și la mese se servea al doilea fel din darnicul meniu al serii. La tribună, deocamdată, doar câțiva ingineri de sunet pregăteau microfoanele și aduceau acum diferitele obiecte ce urmau a fi vândute la tombola serii, printre care și un craniul african din lemn de baobab.

— Cum vă spuneam, aveam 20 de ani și timp berechet la acea Agenție pentru tot felul de lucruri. Comunismul pe care îl uram, cel puțin noi tinerii de atunci, îl credeam dispărut pentru totdeauna și ne lansam de-acum fiecare, după propriile puteri, în marea cursă a privatizării imitând mai mult decât având știință modele văzute prin filme americane. Fiecare dorea să devină stăpân, patron, să aibă firmă și succes. La un sondaj din acei ani, spre deosebire de Polonia, țară care ca și a noastră se desprinsese din lagărul socialist, doar 30 la sută din populația activă își dorea să poarte răspunderea unei faceri în nume propriu, pe când la noi, în România, lucrurile stăteau exact invers. Fiecare se visa în fruntea piramidei economice. Lucrurile erau clădite în grabă, legile încă nu erau armonizate cu noile impulsuri ale dezvoltării economice, ce să mai spunem de bănci. Apăreau și dispăreau precum ciupercile după ploaie. În fine, Noul urla și avea să schimbe viața fiecărei familii ...și asta mai ales la noi în oraș. Să te găsească sfârșitul de secol cocoțat în copac în timp ce trenurile de mare viteză din Japonia se plimbau suspendate magnetic, toată lumea simțea asta ca pe ceva nenatural ...aproape dizgrațios. Cumva noi încă mai eram captivi unui mediu vechi chiar dacă aveam în colibele noastre, ca sa zic așa, televizoare color, e drept la mâna a doua din Germania. Nu puteai să nu vezi discrepanța și să nu-ți stea în ochi ca un țăruș copacul. Copacul ajunse astfel obiectul urii, scârbei și trebuia eliminat ca populația orașului să se poată simți pe deplin liberă, modernă, europeană. Și comuniștii la un moment dat veniseră cu ideea uciderii lui pe motiv că ar fi reprezentat un mod aristocratic, vechi, burghez de viață, dar după anii 70 viziunea se schimbase politic și asta poate și datorită valutei pe care o aducea turismul din această zonă. Mulți poloni, germani din est veneau și ne vizitau copacul, ca să mă exprim așa. În vremea acea aș putea spune că eram invidiați de orașe mari din țară, ca Timișoara, Oradea, Cluj. Nave încărcate de turiști veneau pe Dunăre din cele mai îndepărtate colțuri ale socialismului din lume pentru a vedea minunea. Cubanezi, vietnamezi, ba chiar și vase sub pavilion congolez opreau sub ramurile bătrânului copac. “2000 de ani de existență, 50.000 de meri pătrați", era sloganul afișat în oraș, iar mai târziu și pe clădirile docurilor construite în preajmă pe adevărate insulele artificiale. Încet, încet toate aceste insule construite de comuniști s-au unit, așa cum știți și dvs. și locul a devenit o parte din orașul pe care îl admirăm azi, Dar acest proces de transformare a fost unul lent și trebuie spus că a devenit unul accelerat abia după doborârea copacului. Pentru că nu-i așa, oamenii noii societăți moderne coborâseră din copac, dar rămăseseră fără adăpost. Peste 100.000 de oameni își duceau în acea vreme traiul printre ramurile acelui copac. Așa cum o făcuseră moșii și strămoșii lor în veacuri.

Ajuns în acest punct, Harry simți nevoia dulce a unui pahar de vin și făcu semn cu mâna chelnerului ce le deservea masa. Primarul la fel și gestul lor fu urmat apoi de toți ceilalți. Închinară pentru prosperitate, ciocniră paharele și abia după un timp Harry își reluă cursul povestirii.

— Modul vechi de viață trebuia desființat, parcă mai mult ca oricând în acele vremuri de deschidere spre un sistem capitalist de viață. Desigur existau și conservatori ce…

— Și cum a fost doborât în final? îl întrerupse inginerul

— Exact asta era și marea problemă, ceea ce natura construise în mai bine de 2000 de ani era greu de distrus acum. Mulți experți s-au perindat și multe teorii de afară sau din țară au apărut în media acelor zile, de la cele mai fantastice până la cele mai absurde. Dar nimic concret. Apoi am venit eu și în urma unei manifestații publice de protest organizate de aripa tânăra a unui partid istoric reînviat atunci le-am propus: un asediu continuu împotriva copacului. Și asediu a fost. Iar când spun continuu chiar așa s-a întâmplat. Hai, noroc!

Ridică paharul și-l goli dintr-un sorb. Nu-i venea ușor să povestească toate astea. În definitiv era un ucigaș, da, ucigașul unui mod de viață învechit, dar tot ucigaș se cheamă, se gândi el pentru un timp în care paharul îi era din nou încărcat. Gata de foc!