În fața librăriei celei mici, înființată într-un hol reinventat, se bucurau de lumina din ce în ce mai slabă a sfârșitului de zi de septembrie o mulțime de cărți – așezate pe panouri ingenios alcătuite, pe câteva măsuțe, pe câțiva paleți vopsiți galben aprins – și o mulțime de plante, în ghivece sau plantate la sol, care transformau locul într-o foarte drăguță grădină.

De câteva zile încoace, ploaia se tot jucase cu librarul... punându-l să strângă de grabă – și de trei-patru ori pe zi! – cărțile și să le pună la loc după nici jumătate de oră, de parcă ploaia ar fi fost o fată pusă pe șotii, căreia îi plăcea tare mult să îl vadă pe librar aranjând și stângând cărțile... Joaca asta a ploii îl distra în loc să-l enerveze.

Își amintea o poveste tare dragă din copilărie, dintr-o carte pe care cumva o pierduse, o rătăcise... Nu mai știa de ea... titlul cărții era scris cu litere mari și roșii, caligrafiate, parcă, de un pisar foc de talentat: "Povești din Țara moților". Poate că aceasta era povestea pe care și-o amintise de cele mai multe ori până acum, mereu cu aceeași plăcere, surâzând cu mintea plină de întrebări magice.

Acum, ploaia dădea iarăși târcoale, asemeni pisicilor din cartier, care intrau curioase în librărie, sau care îi inspectau terasa, sau îi răsturnau gălețuile în care strângea apa de la aparatele de aer condiționat, pentru a uda florile.

Zâmbi și de data asta, amuzat de jocul ploii, însă nu se apucă imediat să își strângă cărțile, ci rămase așa, pironit ca de-o minune...

"Uite, își zise, clipele acelea în care este foarte aproape să înceapă să plouă și orașul seamănă cu o coală de scris pe care în câteva clipe un scriitor va scrie o poveste..."

... Orașul ca o coală de scris, înainte ca ploaia să-nceapă să scrie o nouă poveste... Da, îi plăcea starea asta... Și ce poveste avea să scrie ploaia acum?...

Încă nu începuse să-și scrie povestea ploaia și el privea în așa fel încât ai fi zis că privirea lui era o gură imensă, larg deschisă, gata să înghită întreagul peisaj lipscan, cu tot cu trecătorii din ce în ce mai grăbiți...

În clipele acestea trăite parcă în real, parcă în vis, pe aleea sa se abătu o doamnă la vreo 30 de ani, elegantă, brunetă, cu trăsături foarte frumoase. Ea părea să nu se grăbească deloc și începu să se uite la cărți și librarul nu o deranjă câtuși de puțin.

De altfel, îi plăcea ca oamenii să descopere pur și simplu cărțile și plantele sale, ca pe un miracol, ca pe o întâmplare magică, nu ca pe un efect al prezenței lui acolo, al unei idei a lui, întocmai cum descoperim dragostea adevărată: nesfârșită fericire...

Cât să fi fost ceasul? Poate 18.00... Cam așa...

Doamna își alesese un braț de cărți și veni spre el, la masa cea mare de pe aleea din fața librăriei, să i le socotească.

Masa cea cea mare era opera lui ciudată de mobilier stradal. Unii amici o numeau plută, fiindcă el bătuse în cuie pe doi groși de fag trei paleți și semăna, într-adevăr cu o plută... Vopsise și masa cu același galben aprins.

În timp ce librarul socotea de zor, lăsând să se vadă clar că nu matematica era punctul lui forte, doamna descoperi cu mare plăcere că între paginile uneia dintre cărțile alese de ea se afla o coală pe care era scrisă o poezie.

În zadar încercă librarul să ia coala din mâna clientei sale, că aceasta o și puse la loc între filele cărții enunțând aproape mistic:

— Lăsați-o aici. A fost destinul să o găsesc eu...

— Bine, spuse librarul, destinul...

— Aș mai vrea, spuse doamna, să vă rog să îmi căutați cteva titluri! Și îi întinse o listă. Se poate?

— Desigur! Numai că uneori poate să dureze ceva... Sunt cărți pe care le găsim greu, uneori...

— Nu este nicio grabă. Este bine dacă vă sun săptămâna viitoare?

— Da, este bine săptămâna viitoare...

— Îmi puteți lăsa un număr de telefon?

— Da...

— Și un nume, vă rog...

— Librarul scoase un post-it, i-l completă cu cele cerute și i-l întinse amabil.

— Vă mulțumeasc! Vin des în zonă, dar pe partea cealaltă a clădirii. Îmi aduc băiețelul la cursul de karate. Azi văd prima dată librăria și terasa dumneavoastră. Îmi place. E altceva.

Librarul zâmbi fericit de ce auzi și îi mulțumi îndatorat pentru cuvintele bune.

Doamna plecă să își aștepte pesemne fiul să iasă de la cursul de karate și librarul o petrecu până departe cu un zâmbet dulce-amar. El știa ce se afla în cartea care devenise acum a doamnei brunte și elegante. Își amintea cum, în urmă cu câteva ceasuri, cartea fusese pe masa lui, pluta, înainte ca ploaia, în joaca ei, să îl pună să-și strângă de grabă cărțile, tocmai când el scria un poem. Îndoise coala pe care scria și o puse iute între paginile cărții aceleia... după puținele minute în care căzuseră doar câțiva stropi de ploaie, librarul scoase din nou cărțile pe panouri și pe mere, însă le reașeză, ca de obicei, la întâmplare... Astfel, cartea care fusese pe masa lui cea mare ajunsese pe panoul cel mai apropiat de stradă și de acolo doamna o luase, cu tot cu poemul său...

Avea, totuși o speranță. Doamna îi ceruse numele și numărul de telefon, iar poemul era semnat... prin urmare, citind, doamna putea lesne să își dea seama că plecase cu poemul său...

Se apucă să strângă încet cărțile și nici nu termină de strâns de pe un panou, că auzi pe stradă pe cineva strigând:

— Ce frumos! Pesoana care striga, o doamnă, se apropia de el. Era doamna cea brunetă și elegantă.

​ Se apropia cu pași repezi și ajungând lângă librar mai-mai să-l îmbrățișeze și poate că ar fi făcut-o dacă acesta nu ar fi ținut pe podul palmelor un tanc de cărți. Așa era doamna de entuziasmată de lectura poemului... Nici mai mult nici mai puțin, scoase foaia din buzunar și începu să citească poemul în gura mare:

"Scrisoare Carlei

Am întins o funie de lumină

De la o petală

De trandafir alb

Lungită hibernal la soare

Până la un măr

Roșu

Ce s-a nimerit fix

Lângă flacăra unei lumânări parfumate,

Ca să-mi usuc pe ea

Lacrimile toate

Ce au udat mătăsuri

Inuri

Macate...

Neputând să se rupă,

Fiind din zori până-n seară,

Funia asta

A suportat toată greutatea lucrurilor mele

Până să se întoarcă acasă,

În privirea ta,

Și să redevină ușoare...

Și de ea

Pot jura! –

s-a prins Luna

cu mâinile ei albe

și s-a dat uța

exact ca tine

de-o ramură-nflorită-n respirarea mea

cu ce-am înodat

funia de lumină

la capete?

Cu privirea mea

Cea mai atentă

Urmărindu-ți pașii

Dinspre clipe-nspre mine...

Și n-am s-o mai dezleg,

Ci am să-nvăț să merg pe ea

Perfect

Ca un acrobat

Ce nu se mai teme de căzături,

Odată ce-a căzut în iubire,

Din stratosfericul "Nu cred!"

Dintre stele ce nu voiau să răsară

De lângă Luna ce nu se lăsa tunsă rotund...

Am întins o funie de lumină

Împletită-n patru

Atâtea zări am găsit...-"

Încântat de încântarea doamnei, îi mulțumi tare frumos, însă fu surprins că aceasta se încăpățâna să păstreze poezia – întmplare de destin...

— Aș vrea să o cumpăr și, dacă se poate, să o cunosc pe această norocoasă. Toată viața mi-am dorit să îmi scrie cineva o poezie, fie și slabă estetic, dar poezie să fie și să îmi fie dedicată mie!

— Vă cred... bâigui librarul...

De undeva din vecini se auzi de la un radio cu volumul dat foarte tare o melodie... recunoscu sunetul magicului nai al lui Ghorghe Zmfir...

Motiv să tacă. Oricum nu știa cum să reacționeze, în așa fel încât să nu își supere clienta... strângea și căra înăuntru cărțile și o lăsase pe doamna să aștepte... când se întoarse după un nou braț de cărți, se opri în fața ei cu lacrimi în ochi și întinse mâna să primească înapoi poezia.

Reuși cu greu să îi spune:

— Sunt convins că dorința vi se va împlini, însă această poezie trebuie să ajungă la ea, la cea căreia i-a fost scrisă...

— Aveți dreptate, se resemnă doamna brunetă și elegantă...

Îl privi peste umăr în timp ce se îndepărta de el. Librarul observă și îi citise în privire întrebarea:

— Oare de plânge omul ăsta?

Răspunsul nu avea să-l primească, desigur!

Începu să picure. Și cu albastru, nu doar cu picături de ploaie...

Adierea moale înserării de septembrie se așeză peste terasa librarului ca un șal albastru de Alep...

— A-nceput ploaia să scrie o nouă poveste peste orașul ce aștepta parcă asemeni unei coli de scris... șopti el, continuând să-și strângă cărțile...

Le strângea pentru a patra sau a cincea oară în ziua aceea...