Revistă print și online

2004

S-a dus prima săptămână din octombrie 2010. Acum trei luni dădea Bacuꞌ, ceva care-l speriase al naibii de tare încă de când intrase la liceu, din clasa a noua. Atunci și-a dat seama că trebuie să se descurce singur, că nu-l mai ține nimeni de mână, că nu-l cunoaște nicio profesoară și că la finalul finalului urma un examen din tot ce avea să studieze de-a lungul celor patru ani. Era inimaginabil, și gândul l-a făcut să aibă coșmaruri atunci, până s-a obișnuit cu ideea.

Așa și acum. S-a dus prima săptămână de facultate. Filmul s-a derulat la fel, sigur, cu altă greutate, dar parcă profesorii de la liceu se vorbiseră cu cei de la facultate să-i sperie pe încă adolescenții care mai rămâneau să fie până după prima sesiune. Nu le-au făcut nicio primire deosebită, ci doar i-au așteptat într-o aulă cât o sală cu teren de handbal, apoi i-au împrăștiat către sălile de curs, lăsându-i să le alerge prin minte faptul dat că la finalul finalului urma un examen din tot ce aveau să învețe, plus o lucrare de licență.

S-a făcut duminică seara fără să-și dea seama. E acasă, adică în apartamentul părinților, în camera lui pe care-o are de când mergea la grădiniță. Așa se întâmplă cu studenții care-s din oraș. Paul stă în fața laptopului și se gândește ce să scrie. Marți trebuie să predea prima lui lucrare în calitate de student. S-a gândit toată săptămâna ce să scrie. Subiectul pe care trebuie să-l trateze e școala, asta e tot ce le-a spus profesorul la curs. Cum nimeni n-a îndrăznit să ceară lămuriri, n-a cerut nici el. A tăcut și s-a uitat lung la cuvântul scris cu litere de tipar pe tabla albă, lucioasă, unde markerul negru lăsase urmele rotunde ale caligrafiei bărbatului cu ochelari rotunzi și voce baritonală.

Bate în tăblia biroului de vreo cinci minute și se uită în gol la pagina Word. S-a întrebat de câteva ori de ce n-o fi cerut lămuriri și de fiecare dată a ajuns la concluzia că poate e mai bine că n-a făcut-o. Și-a amintit de discuțiile de după curs, de la subsolul universității. Colegii săi păreau deja să aibă idei și vorbeau despre nume și teorii și curente. Erau toți absolvenți de filologie, câțiva erau chiar mai mari, reînmatriculați de la Filosofie, și aproape toți luaseră cuvântul despre tema dată de profesor, aruncându-se în presupuneri. O tipă zisese ceva despre a deconstrui ideea generală despre școală în raport cu societatea. Paul și-o amintește bine. Păr negru, tuns până la umeri, ochi verzi, migdalați, buza de jos puțin mai groasă decât cea de sus, linia maxilarului dreaptă. Își dă seama că e bună, chiar dacă nu-și poate aminti cât de lungi îi sunt picioarele și nici cum îi stăteau blugii pe fund. Își amintește și de tipul cu părul creț, răvășit, cu ochelari de vedere tot rotunzi, ca ai profesorului. O contrase, folosind niște termeni și expresii care lui îi erau străine complet, iar gagica s-a încruntat, dar nu așa ca atunci când nu-ți convine ceva. Paul vede în fața ochilor privirea tipei și caută un cuvânt potrivit. Pasiune. Da, ochii verzi, migdalați s-au încruntat cu pasiune. Era limpede că fata provenea dintr-o familie de intelectuali și, probabil, la fel și crețul cu păr răvășit.

― Ce gâtuꞌ mă-sii caut eu la Litere?

Paul a zis-o cu voce șoptită, să n-audă ai lui din cealaltă cameră, prin ușa subțire care nu oprea niciun zgomot. Dacă s-ar fi dus la Mecanică, ar fi avut o șansă cu tipa aia. Uneori, fetelor le place să mai schimbe subiectul discuțiilor. Să fi fost și el dintr-o familie mai înstărită, ar fi luat în calcul să schimbe facultatea după primul semestru. E mai ușor să-ți recunoști înfrângerea când ai tăi au bani să te susțină. Momentan, e la buget și i-au zis deja că va lua și bursă. Îi vine să râdă. Bursierul de la Litere a cărui singură legătură cu literatura e că știe să citească și că are imaginație pentru povești. Ultima lui speranță e să nu fie singurul impostor de acolo, barem să fie vreunul care nu aude i-ii de la finalul unor cuvinte.

Se ridică de pe scaunul scârțâitor, adus de taică-su de la muncă și se proptește la geamul deschis larg, să mai intre ultimele adieri calde de toamnă timișoreană. La colț, sub un balcon, băieții sparg semințe și beau bere. Recunoaște fiecare râs zgomotos și fiecare râgâit. Acum vreun an și jumătate era și el printre ei. Îi e dor de simplitatea aparentă a băieților din cartier. Unul singur are Bacul luat. Pe copiate, evident. S-a dus apoi în armată, conștient că facultatea nu era de el. Băieții din cartier se hrănesc cu tot felul de vise. Unele îi împing să facă fapte, altele îi împing la combinații. Cu un singur lucru sunt sinceri: școala; nu le place și gata.

O înjurătură foarte inventivă îl face pe Paul să zâmbească. Dacă vreunul dintre băieți l-au observat, cu siguranță că-l ignoră. S-a depărtat de ei ca să învețe. Știe că li se rupe. Era dintre ei, dar n-a fost niciodată de-ai lor. L-au acceptat oricum. Locuia acolo pe stradă, nu se făcea să-l ignore complet doar pentru că n-avea curaj să facă fapte. Unul dintre ei i-a spus să se facă avocat, să-i scoată de la pârnaie. Uite, își zice Paul în gând, ar fi fost o idee foarte bună!

Băieții dau noroc și gașca se sparge aproape complet. Mai rămân doi sub balcon și-și coboară vocile. Paul nu mai aude ce vorbesc, dar n-are nicio problemă să distingă înjurăturile. Îi lasă cu tainele lor, poate despre vreun ABC numai bun de spart într-o noapte, și se întoarce în fața laptopului. Mai fixează câteva minute pagina goală de Word, după care deschide sertarul biroului și se uită prin el, în speranța că vreun obiect de-acolo îi va stârni mintea să scrie. N-aprinde lampa, așa că bâjbâie cu degetele contururile. Extrage un dreptughi din plastic casant și îl aduce sub lumina ecranului. Sub geamul transparent e o etichetă pătrată care lucește în câteva culori. Marfă originală. Pe un fond negru e scris cu alb PARAZIȚII, iar dedesubt, pe un fond alb, e scris cu negru PRIMII 10 ANI. Pe un alt font negru e scris 1994 – 2004. Mai e acolo, în stânga jos, și-un mesaj: ATENȚIE! INTERZIS MINORILOR.

Nu-și mai găsește walkmanul, dar toate piesele sunt urcate pe YouTube, așa că dă drumul la Am comis-o din nou. Știe pe de rost piesa. Așteaptă finalul ca să cânte: "Sentimentele se-neacă-n lacrimi, nu ne pare rău / Nu l-am învățat noi să înjure pe copilul tău, / N-ai remarcat că pe album scrie mare: / "Bă, ai grijă, conține versuri vulgare!".

Paul începe să scrie.

În toamna lui 2004, înainte să înceapă școala, s-a dus cu maică-sa în Piața Aurora, să-i cumpere niște haine noi. Era o sâmbătă, pentru că mergeau mereu la cumpărături sâmbăta, când piața nu era atât de aglomerată. După ce a negociat cu maică-sa care blugi să-i cumpere, el nefiind conștient că gusturile maică-sii aveau legătură cu prețul, la ieșirea din piață s-a oprit la tarabele cu CD-uri și casete. Manelele se auzeau tare și tipul care vindea Guță abia făcea față clienților. El s-a oprit vizavi, la tipul care avea și casete cu altfel de muzică. Colegul de bancă, Marius, îi pusese o piesă de la Paraziții cu câteva luni în urmă, iar lui Paul i s-a pus pata, dar știa că trebuia să fie atent cum jongla față de maică-sa. Voia să priceapă ironiile construite din înjurături, mai ales că, între timp, primise de ziua lui un walkman care nu mai prindea banda.

Așa că Paul s-a oprit la tipul care vindea casete și s-a uitat după Paraziții. Maică-sa n-a zis nimic, mai ales că habar n-avea ce căuta el. Poate că l-a lăsat să se oprească acolo pentru că nu se înghesuia nimeni și poate pentru că-i rămăseseră ceva bani de spart. Evident că nu știa ea cine-s Paraziții și nici n-a dat importanță la mesajul scris în colțul din stânga jos.

A scris până dimineață. Degetele nu i s-au oprit nicio secundă. Când a pus punct, sunetul tastelor apăsate îi țiuia în cap, exact ca după o noapte petrecută în club, prea aproape de boxă.

*

― Cine-i Paul Varta?

Era marți, 12 octombrie 2010, ora 10:30.

Paul și-a simțit stomacul strângându-i-se. Ochelarii rotunzi îl priveau dinspre catedra ce părea un obiect miniatural din banca pe care o ocupa el, în ultimul rând, aproape de ușă.

― Eu sunt, și toate capetele s-au întors către el. Paul a făcut un inventar rapid. Unele priviri erau speriate, de parcă așteptau o execuție, altele erau curioase de posibilitățile deschise, iar câteva erau ghidușe, zâmbeau în locul gurilor. S-a întrebat oare ce privire avea el. Profesorul a tăcut suficient timp cât toți ceilalți studenți să-și întoarcă capetele înapoi spre el. Ecoul lui "Varta" răsuna în aulă, ori cel puțin așa i s-a părut lui Paul, de parcă sunetele numelui său nu reușeau să găsească ochiul rabatat de termopan.

― Ca bateriile?

Era o glumă slabă, o mai auzise de o un milion de ori, și simți imediat că între el și profesor avea să fie niște antipatie la mijloc.

― Exact. Ca bateriile din vibratorul lui nevastă-ta.

Desigur că Paul n-a spus asta.

― "Era decembrie 2004. Ninsese în Timișoara ca în povești și semestrul era aproape gata, era ultima vineri dinainte de vacanță. Caseta cu Paraziții. Primii 10 ani a rulat din ziua în care mi-a cumpărat-o mama și până în ziua aia de vineri. Alergasem printre mașinile parcate imediat ce-am ieșit pe poarta școlii și până sub geamurile apartamentului nostru. Mă băteam cu bulgări cu Dinte. Până să fi venit el în clasă la noi, fusesem cel mai puternic. Dinte a venit și s-a impus imediat. Nu ne-am confruntat deloc, dar toți băieții ziceau că-i mai tare ca mine. Dinte a tăcut și a savurat încrederea pe care i-o acordau colegii. Am vrut să-l scot la interval de câteva ori, dar m-am răzgândit de fiecare dată. Ar fi trebuit s-o fac la primul impuls, când încrederea mea era încă mare în propriile-mi forțe. Cum n-am făcut-o, am dat-o în prietenie cu Dinte, așa că în vinerea aia ne băteam cu bulgări. Probabil că țipam amândoi în timp ce încercam să ne nimerim, altfel nu-mi explic cum de a fost mama la geam fix în clipa în care Dinte m-a nimerit în frunte, umezindu-mi ochelarii. Orbit de lovitura încasată, am aruncat înspre el bulgărele și i-am zis un ‹Futu-ți gura mă-tii!› cât m-au ținut plămânii și respirația tăiată de umilința de a fi fost nimerit taman în cap. Am auzit-o apoi pe maică-mea strigând la mine. Desigur, mă certa de la geam de auzea toată strada. Dinte a râs și mai tare. Victorie dublă. S-a tirat imediat, lăsându-mă pradă următoarelor lovituri pentru care maică-mea își făcuse deja încălzirea."

― Bla, bla, bla, maică-ta aproape ți-a distrus caseta cu Paraziții, a încheiat povestirea mea vocea baritonală de la catedră. Măi, Varta, o să fie o facultate lungă pentru tine.

Au râs toți colegii. Lui Paul nu îi păsa. Și-a amintit atunci un alt episod, pe care nu l-a scris în povestire. Era primăvara lui 2006, la începerea unei ore de franceză. Profesoara, care era și directoarea școlii, l-a ridicat în picioare ca să-l întrebe ironic de unde avea vocabularul ăla buruienos pe care-l folosise în timpul orei de sport. A răspuns pentru el un alt coleg. I-a zis directoarei că Paul știa multe cuvinte pentru că participa la olimpiada de română. Și chiar așa era, participase.

La finalul cursului, a ieșit primul din aulă și l-a înjurat în gând pe profesor. L-a ajuns din urmă tipa cu deconstruirea ideei de școală.

― Hai să bem o cafea la barul de la Poli. E mai liniște acolo.

― Hai, i-a răspuns Paul.

― Auzi, ce i-ai zis lui maică-ta după ce aproape ți-a spart caseta cu Paraziții?

― I-am zis că "Sentimentele se-neacă-n lacrimi, nu ne pare rău / Nu l-am învățat noi să înjure pe copilul tău, / N-ai remarcat că pe album scrie mare: / "Bă, ai grijă, conține versuri vulgare!", chiar dacă nu scria chiar așa mare. Auzi, dar tu de ce m-ai invitat la cafea?

― Frate-miu e mare fan Paraziții. Și eu sunt mare fan frate-miu. Te faci scriitor?

― Ei, scriitor...

Geo MOISI

Scriitor, autor de romane crime&thriller, George a debutat în anul 2021. Registrul domnului Carvet a fost primul său roman, urmat de Sub acoperire. În numele dreptății (2023). Este polițist, angrenat în numeroase cazuri, care îi furnizează material pentru scris. https://linktr.ee/georgemoisi