Cassian Maria Spiridon, Cu o bufniță pe umăr, Editura Junimea, 2025

Cassian Maria Spiridon este unul dintre poeții noștri de prim rang, o voce care, de-a lungul deceniilor, și-a construit nu doar un destin literar, ci și unul civic și cultural. Născut la Iași, format într-un mediu tehnic, dar atras încă din tinerețe de literatură și de poezie, Spiridon a traversat istoria zbuciumată a României recente cu o demnitate exemplară. Participant la mișcarea revoluționară de la Iași din decembrie 1989, arestat pentru curajul său civic, el a devenit apoi un reper al vieții culturale, întemeietor de reviste și edituri (Timpul), redactor-șef și director al prestigioasei reviste Convorbiri literare, animator și apărător al literaturii române. Însă dincolo de aceste ipostaze publice, Spiridon este înainte de toate un poet de o rară gravitate și de o constantă coerență interioară, un scriitor pentru care poezia este și expresie a fragilității umane, și instrument de cunoaștere. Premiat, tradus, recunoscut pe plan național și internațional, el rămâne o prezență vie, discretă și impunătoare deopotrivă.

În această biografie complexă se înscrie și noul său volum, "Cu o bufniță pe umăr" (Editura Junimea, 2025), carte de amploare și densitate, ce poate fi citită atât ca o sinteză a întregii sale poezii, cât și ca un testament liric. Titlul, enigmatic și grav, așază volumul sub semnul bufniței – pasăre nocturnă, simbol al cunoașterii și al veghii, al lucidității și al misterului. Este semnul unei poezii ce privește lumea cu ochi neadormiți, căutând sensuri în spațiul dintre efemer și etern.

Cartea este articulată în mai multe secțiuni, fiecare cu un specific propriu, dar toate unite de aceeași tonalitate meditativă și de aceeași nevoie de a sonda existența.

Prima parte, "Stau orizontal cu planeta", este un amplu poem al înrudirii dintre om și cosmos. Spiridon surprinde fragilitatea ființei umane în fața timpului, dar și solidaritatea ei cu ritmurile naturii. Iată: stăm răstigniți/ pe un covor de frunze/ așternut de burnița și vîntul/ ce-nsoțesc lunile/ cînd zilele sunt tot mai scurte (pg.33) Umbra, anotimpurile, mersul soarelui și al lunii sunt figurile recurente prin care poetul caută să înțeleagă raportul dintre trup și spirit, dintre trecere și permanență. Tonul e grav, dar nu disperat: este o gravitate a celui împăcat cu propria condiție. În prima parte a volumului, poezia lui Cassian Maria Spiridon se așază sub un ton de retragere și de înfrânare, asemenea unei rugăciuni șoptite. Ea nu proclamă credințe, ci lasă să se întrevadă, cu sfială, o lumină discret religioasă. Versul nu caută strălucirea, ci se reduce până la esențial, păstrând doar un nucleu de smerenie și de blândețe. Singur/ precum omul/ își poartă firesc/ închinarea din urmă (pg.41)

În "Haina primită de la zei", discursul capătă accente ritualice și metafizice. Aici, Spiridon convoacă simboluri sacre, mitologice și biblice, pentru a descrie existența ca dar, ca încercare și ca povară. Haina, deopotrivă corporală și spirituală, devine semnul unei predestinări, dar și al fragilității inevitabile. Aurora coboară în risipă/ pe cerul nopților albe/ poarta e deschisă/ pentru cei care nu mai ajung/ la fel pentru cei/ pe care soarta îi leapădă/ precum Petru/ rezematul de măslinii trădării (pg.57) În aceste poeme, liricul se topește în meditație, iar interogația metafizică se conturează cu o forță discretă, lipsită de emfază. Forța acestor poeme se sprijină pe refuzul oricărei podoabe retorice. Forța lor izvorăște dintr-o simplitate asumată, din capacitatea de a lăsa cuvântul în nuditatea lui esențială. Această austeritate este dublată de o permanentă susținere culturală, de o adâncă știință a tradițiilor și simbolurilor, care conferă versului densitate și rezonanță interioară. Sunt călător prin labirintul/ ce are în stăpînire/ taurul minoic/ aici unde nu-i scăpare/ de apăsarea cumulată/ de straturi suprapuse/ geologic// așa se scriu/ mulțimile de vieți/ ce zeii au lepădat sub vîntul clipei (pg.95)

Secțiunea "Cu întreită dragoste" introduce o altă tonalitate, mai intimă, mai caldă. Aici, poetul vorbește despre iubire, despre eros și despre comuniunea cu celălalt. Dar și aceste poeme, departe de a fi simple declarații de tandrețe, sunt străbătute de gravitatea conștiinței. Iubirea este trăită ca energie vitală, dar și ca fugă a clipei, ca dar supus trecerii. Este poate partea cea mai umană și cea mai sensibilă a volumului, unde vocea gravă a poetului se luminează în acorduri de afecțiune și delicatețe. Cui pasă de muzici/ în care inimile nu sunt/ în fericita cadență a iubirii// la ce folos/ bătăile ritmate din tobe și chimvale/ cînd pașii nu intră-n rezonanță (pg.113)

"Pe nisipul bătăliilor" se constituie ca o parte în care gravitatea existențială se întâlnește cu memoria istoriei. Spiridon nu scrie aici cu tonul cronicii, ci cu instrumentele liricii. Bătăliile nu sunt doar ale istoriei mari, ci și ale vieții fiecăruia, purtate în trup, în memorie, în destin. În fața trasoarelor/ ai pieptul pregătit/ glorie să fie!/ doar zeii mai pot desluși (pg.153) Poezia surprinde urmele acestor confruntări: pietre, arme, cicatrici, toate devin semne ale unei experiențe colective și personale deopotrivă. Pe nisipul încărcat de urme, ființa își recunoaște fragilitatea, dar și dârzenia de a rezista. Este o poezie a rănilor care nu se închid, dar și a unei împăcări cu sensul lor. Ți se oferă doar imagini/ ce se succed/ precum din gura de foc a mitralierei/ a dronelor în zborul lor autonom/ fără urme din pulsul/ prin care viața îmbracă realitatea (pg.154)

În "Cu o bufniță pe umeri", volumul atinge punctul său cel mai înalt, ca un fel de sinteză și simbol al întregii cărți. Bufnița, pasărea înțelepciunii și a veghii nocturne, devine imaginea centrală a acestei poezii de maturitate, cu ton sapiențial. Ea nu e doar un totem livresc, ci un semn al conștiinței care stă de veghe, al lucidității care nu se lasă învinsă de uitare. Poezia din această secțiune are ceva testamentar: e vocea unui poet aflat la maturitatea deplină a rostirii, care își poartă cu demnitate singurătatea și veghea, asemenea bufniței. Se simte aici și o solemnitate discretă, și o tandrețe abia ghicită, un amestec între înțelepciune și fragilitate, între luciditate și resemnare. Sub canonada zilelor/ frămîntă inima doar înălțarea soarelui/ iubirea și nesfîrșita cuprindere/ a vieții/ să te ridici în fiecare dimineață/ și să privești lumina/ o șansă/ în fața nesfîrșirii/ ce urmează avalanșelor de stele (pg.249)

Pe parcursul volumului, Spiridon își regăsește mereu legătura cu memoria și cu trecutul. Poezia lui devine elegiacă, dialoghează cu cei dispăruți – părinți, frați, prieteni –, reconstituie un spațiu de comuniune între vii și morți. În aceste pagini, cimitirul, toaca, lemnul de paltin sau crucea nu sunt doar obiecte ale unui imaginar funerar, ci simboluri ale legăturii indestructibile dintre generații, ale continuității.

Volumul se organizează astfel într-o structură polifonică: cosmicul și sacrul, erosul și memoria, viața și moartea, toate se regăsesc într-un discurs poetic sobru, dar nu lipsit de emoție, riguros, dar și tandru. Spiridon nu caută efecte spectaculoase, nu ridică vocea, ci preferă rostirea calmă, liniștită, aproape sapiențială. Poezia sa este una de densitate, care se cere citită și recitită, căci fiecare imagine ascunde straturi de sens.

Cu o bufniță pe umăr este, așadar, o carte consistentă, o operă matură, ce confirmă încă o dată locul lui Cassian Maria Spiridon în prim-planul literaturii noastre. Sub semnul bufniței, poetul propune o reflecție asupra condiției umane, o meditație asupra timpului și asupra memoriei, o pledoarie pentru poezie ca formă de veghe și de rezistență. Cartea nu este doar o etapă în evoluția unui autor, ci și o contribuție majoră la poezia română contemporană, o dovadă că lirismul autentic, sobru și lucid, își păstrează puterea de a atinge și de a interoga cititorul.