Pe colțul din stânga al biroului stimabilului profesor și eminent jurnalist Miguel Canan se afla întotdeauna o stivă de cărți, care, evident nu avea un aranjament întâmplător, cum de altfel nici nu avea rostul de a impulsiona dorința de lectură a musafirilor dumnealui. Un ochi atent ar fi putut observa ordinea în care erau așezate volumele respective, chiar dacă în timp titlurile se mai schimbau. Primele trei de jos erau ale protejaților săi, cărți apărute în urmă cu câțiva ani, urmau nume de referință pentru cultura personală, printre care, poate, și o obligație imperativă, apoi volumul său premiat și imediat peste, cartea unui important senior din presă, în ale cărui grații își dorea să reintre, după ce își afectase reputația cu o concesie făcută unui partid cu un articol în cotidianul central, în plină criză politică.

Cel mai recent volum al profesorului era un fel jurnal de călătorie pe care îl publicase împotriva sfaturilor editorul său, care îi era un foarte bun prieten. Acesta se temea că materialul nu aducea nimic nou, iar singura salvare era povestea tinerei fete din favela, pe care profesorul nu o dezvoltase suficient, și care, în realitate, avea potențialul de a deveni în sine un roman.

— Miguel, toată lumea a fost acolo, Rio nu mai e un mister. Din mulțimea de chipuri pe care le-ai văzut, tu ai ales unul și l-ai dat unui personaj căruia nu i-ai crescut suficient aripile. Eu aș fi scris numai despre fata asta în carte...

— Nu înțelegi că eu am scris despre o stare? Despre un nivel anume al percepției? Nu mă înțelegi...

— Te cred, dar dacă te uiți în cartea lui Hirsch, vei descoperi că te-ai plimbat pe aceleași ulițe. Iar Hirsch și-a scris cartea acum cinci ani.

— Dar nu este aceeași viziune, nu este același limbaj...

— Ai dreptate, Hirsch nu i-a făcut "săraci și șarlatani din născare", "fără șanse reale de îndreptare" sau "purgatoriul a fost inventat pentru ei". Știi de câte ori am dat peste idei din acesta și a trebuit să o scald pentru tine?

— Sunt niște păreri pe care le susțin.

— Ești nebun? Ai uitat de unde venim?

— Ce legătură are?

— Valdemingómez, dragul meu... Cine-și făcea veacul prin La Cañada Real?

— Noi am avut puterea să...

— Noi l-am avut pe El Duque. Alteța sa ne-a scos din groapa aia de gunoi și ne-a ținut în școli.

— Tocmai că nu ne-ar fi scos, dacă nu vedea ceva în noi. Eu judec pentru că am simțul realității. Sărăcia... Cum să-ți spun? Există mijloace de a o valoriza.

— I-am prezentat lui Serrano manuscrisul modificat fără să-i spun al cui e, l-a citit și mi-a zis că e neutru. Te implor, mai gândește-te. Rescrie-l! Nu e ce trebuie!

Profesorul insista să-i apară cartea în acea formă și nu era doritor să mai discute despre asta, mai ales că, nimeni nu știa că timpul petrecut în călătorie sub patronajul fundației Ducelui, proiect, de altfel, intens mediatizat, fusese un mare fiasco. Ceea ce trebuia să fie o investigație timp de mai multe luni alături de o organizație nonguvernamentală prin favelele orașului Rio, eșuase, datorită unei situații agravante, într-un volum mediocru și cu o mulțime de falsuri în înscrisuri. Miguel se întorsese pe ascuns și fusese nevoit să locuiască singur o vreme, într-o cabană din sud, înainte să-și poată face apariția "victorioasă" la catedră.

El alesese această bursă pentru exotismul locului, nicidecum pentru cauza în sine. Viața de acasă se schimbase mult. Juanita era un suflet bun, dar, pe măsură ce înainta în vârstă, era tot mai mult preocupată de ambițiile serviciului. Visau la o vacanță, la o expediție pe care o amânaseră amândoi sub diferite pretexte, până când aceasta căpătase o dimensiune mitică. Amândoi își doreau să scape, ea de biroul companiei, iar el de formalitățile vieții de cuplu. Cu toate acestea, erau în continuare o echipă, fiecare îndeplinindu-și îndatoririle. Însă pe Miguel îl lovise întrebarea: până când? Convenția nu-l mai satisfăcea, nici măcar pentru rolul normativ social. Juanita se rotunjise bine și în general își neglija problemele de sănătate, ca și cum, ar fi trebui să atingă ținta corporatistă cu orice preț. Iubirea ei pentru Miguel era intricată cu simțul datoriei și o lascivă obișnuință, pe care o întăreau și timpul și traiul îndestulat. Miguel crescuse fără mamă, iar Juanita, mai mult involuntar, îndeplinea acest rol suplimentar, ceea ce pentru el era și bine și rău. Să aibă copii, nu fusese niciodată o prioritate.

El tânjea după un timp cu sine, o separare, o îndepărtare de la politicile catedrei, iar proiectul fundației Alteței sale, era exact ce își dorea. La Rio trebuia să desfășoare, o anchetă discretă despre traficul de persoane.

Se despărți de Juanita cu inima îndoită de vorbele ei: măcar tu să pleci în expediție.

Carnavalul se terminase, iar orașul răsufla ușurat întorcându-se la cotidian. La adresa organizației găsise o tânără care se descurca bine în spaniolă și urma să-l îndrume în timpul anchetei. Miguel, care se recomanda ca un ziarist străin interesat de viața comunității, trebuia să se apropie de pești și victimele lor și să le afle poveștile, în măsura în care nu îi era pusă în pericol viața. Îi ademenea cu celebritate peste ocean, însă oamenii deveniseră interesați pentru că li se dădea atenție. Schema începuse să funcționeze, iar oamenii îl căutau. Copleșit cu detalii, inventă un sistem de categorisire care să nu-i umple agenda învelită în piele de vițel cu nimicuri. Tânăra îi traducea fiecare cuvințel, iar el era uimit de răbdarea ei și-l amuza pronunția. Și când se stingea samba, tot despre samba era vorba. Sărăcia, frica, suferința, moartea se intricau în acest ritm, iar fata nu nedreptățea nicio poveste, lăsându-o să treacă mai departe și cu o fărâmă din ființa ei.

Se apropia lansarea volumului și Miguel era din ce în ce mai îngrijorat. Se temea de tinerii colegi care ar fi putut pune întrebări incomode. Ar fi vrut să nu existe o conferință de presă, dar asta ar fi ridicat și mai multe întrebări. Mânca necontrolat, mai ales după ce se întorsese și separase rapid de Juanita. Accesele de colită reapăruseră și le gestiona prost.

La ora nouăsprezece se afla deja în librărie, alături de editor, care-l asigură că invitase puțini reporteri și erau dintre cei cunoscuți. Însă aceasta nu era o garanție că lucrurile vor merge bine. Emoția îi cuprinse în gheare intestinele și, de aceea, părăsi degrabă podiumul fără o explicație. Se închise în cabina toaletei și îndură o evacuare explozivă, care îl secă de puteri. Transpirase, îi scăzuse tensiunea, inima i-o luase la sănătoasa și tremura din toate articulațiile. Se sprijini cu capul de ușa cabinei și trase adânc în piept aerul înmiasmat. Viața era grea în general, însă viața lui era de rahat. Când își mai reveni se uită la ceas și observă că întârziase un sfert de oră. Cartea aceea se dovedea un hotar greu de trecut. Dar, cartea aceea era singura lui cale de a ieși de acolo. În cabină nu exista hârtie igienică. Închipuindu-și că nu se va vedea, smulse pe rând paginile unui capitol și le folosi. Își aranjă ținuta cu neîndemânare și părăsi toaleta gândindu-se că altceva mai rău nu se mai poate întâmpla.

Invitații și publicul îl așteptau nerăbdători. Era o hărmălaie la marginea protestului. Când îl văzură intrând timid se liniștiră și începură să aplaude. Își mai revenise și zâmbea cu mai multă ușurință. Le strânse mâinile, le mulțumi pentru prezență, se urcă pe podium și se așeză comod. O durere axială pornită din vârful capului nu-l lăsa să respire bine. Nu era obligat să vorbească mult. Trebuia doar să mulțumească binefăcătorului său și să citească din carte un fragment. Amfitrionul deschise evenimentul cu o prezentare lungă și siropoasă. Urmă criticul bine plătit, apoi editorul. Domnișoara Eliana Gomez, fidela sa protejată, îl întrebă care era fragmentul cel mai aproape de sufletul lui. Miguel desfăcu exemplarul maltratat și constată că rupsese tocmai paginile în care scria despre fata din favela. Rămăsese pagina de final pe care o încheiase lipsit de inspirație cu versurile arhicunoscutei fete din Ipanema. Deznădejdea îl cotropi și citi mecanic trei pagini cu descrierea unei plimbări matinale prin favela. Pentru prima dată i se părea atât de banală. Nu avea nicio legătură cu oamenii aceia și viețile lor. Totul era numai despre el și cărțile citite de el, care deși îl așteptau mute pe rafturile de acasă, se reflectau orbitor în mecanica gândirii lui. Nu mai știa cine este cu adevărat. Se opri și își șterse fruntea. Emoția se trezise iar și îi zgândărea din nou măruntaiele. Se afla în fața unei capitulări și i se părea culmea că tocmai el devenea propriul detractor.

— Doamnelor, domnilor... vă voi cumpăra înapoi exemplarele. Toate! Nu merită! Această carte e o minciună! Santiago, ai avut dreptate!

Publicul îl aplaudă în delir.

Mulțumi invitaților, apoi îl rugă pe Santiago să returneze personal banii pe exemplarele deja vândute și se retrase. Briza cu miros de oraș vechi îl stârnea. Trecuse un prag de sinceritate care cerea și mai multă deslușire. Se urcă într-un taxi și îi spune șoferului să se oprească la o adresă din Valdemingómez, apoi îi aruncă pe scaunul din față câteva bancnote mari. Se întunecase, iar orașul apărea în calea sa ca o succesiune de lumini reci, fără nicio semnificație. Îi era sete de o ușurare și mai mare a sufletului, iar fiecare kilometru parcurs îl aducea tot mai aproape de împlinire. Un panou publicitar luminat cu neoane albastre îi aduse aminte de pielea cenușie și rece a Piei, care sta întinsă pe masa de la morgă. Pe sub bărbie și pe după urechi, pe unde obișnuia să o miroasă și să o sărute era cusută cu sfoară. Avea fața întinsă ca și cum nicio grijă nu-i tulburase vreodată viața, dormind somnul cel mai liniștit. Pântecul, și el cusut ca un sac, o închipuia ca pe o păpușă de cârpă în mărime naturală. Se jucase el oare cu o păpușă sau cu un om? Autopsierul îi făcu semn ca să se apropie, dar picioarele îi înțepeniseră.

— Gravidez ectópica... Isso acontece com prostitutas..., îi zise acesta, dar el nu înțelegea. Pentru el nu conta niciun diagnostic. Murise Pia, iar asta îi retezase suflul. Vru să plângă, dar simți un nod care îi blocă gâtlejul. Cu sufletul greu, rămase nemișcat până ce autopsierul veni să îl scoată afară cu forța. Câteva zile colindase favelele și dormise pe unde apucase, fiecare răsărit amintindu-i de ceea ce pierduse. Depărtarea de situația lui de acasă îi dăduse speranțele unei noi vârste de biruință. Abia coborât din avion, ochii deja căutau în stânga și în dreapta oportunități pentru confirmare. Își schimbase mersul și privea ca o fiară atentă la pradă.

Pia avea douăzeci și șase de ani și se născuse într-o favela. O organizație care ajuta copiii cu talente din cartierele defavorizate îi descoperise desenele și o ajutaseră să urmeze cursuri de pictură la o universitate populară, pentru ca la rândul ei să-i ajute pe cei care veneau din urmă. Pia era omul lui de legătură și o întâlnise într-o odaie, care se afla la baza versantului cu locuințe încropite. Nu îi plăceau picturile ei, pe care le găsea stridente și naive, însă ea îl intrigase de la început, pentru că nu-i căzuse în capcanele flirtului de doi bani, care, odinioară, îi aduceau capturi bune. De aceea se ambiționă să găsească o cale spre inima ei subecuatorială, cu orice preț. Pia rezista și nu-i înțelegea jocurile. Abia când obosi, o descoperi cu adevărat și se îndrăgosti de ea. Timp de două luni se plimbase pe ulițe cu cartea lui Hirsch într-o mână și o hartă în cealaltă, făcuse drumuri zilnice către casa ei cu o odaie și îi oferise daruri și replici de fante european. Uneori se gândea că Pia ar fi putut să-i fie o fiică făcută la tinerețe. Alteori își aducea aminte de viața de acasă, pentru care nu mai vibra. Afară era cald, iar ploile de seară, căpătaseră un rol sanitar pentru cugetul său. Ce știa Pia despre el, despre bărbați, în general? Unul mai bun ca el nu avea cum să existe. Înțelesese că vopselele ei vii completau lipsa iubirii, iar el putea să-i ofere această iubire. El îngenunchease, Pia capitulase și i se altoise în inimă. "Meu homem com barba", îi spunea mângâindu-i fața, "meu homem lindo e forte". Totul mersese până la acel plan nebun, al abandonului situației de peste ocean, pentru a fi cu ea, pe care numai o viață luată de la început îl putea consfinți. Câtă slăbiciune! Câtă nerozie! Câtă josnicie! Universul îl pedepsise cu moarte.

Coborî în fața unui bloc de locuințe, cu mai multe etaje. Locul era insalubru și prost luminat. Urcă până la etajul al treilea printre vechituri și gunoaie și se opri pentru câteva minute înaintea unei uși care îi era foarte familiară. Acolo copilărise și tot acolo cunoscuse gustul sângelui. Ajuns la casa liftului deschise ușa terasei și se apropie de margine. Această viață e o minciună! își zise privind bezna întreruptă de becuri solitare și începu să plângă cu noduri. Uneori o visa fugind de el prin pădurile din mahala, ascunzându-se după trunchiuri vechi și chicotind, alteori îi simțea trupul arămiu radiind viață, ca în acei zori fericiți, când golful Guanabara devenise tot oceanul lumii lor. Îi veniră în minte câteva pastile, prafurile adolescenței lui, lamele pe care le ascundea în căptușeli, dar și alte metode ale pierzaniei, dar toate îi păreau niște prostii. Întunericul de sub el îl ademenea cu forme schimbătoare în timp ce mintea i se golea de orice sens și nu era o ușurare, ci un colaps a cărui magnitudine nu îndrăznise niciodată să o bănuie. Dar înainte să treacă acest orizont auzi lămurit un gând: Garota de Providência și simți cum e tras pe un alt drum.