Săptămâna care s-a încheiat a adus una dintre cele mai vii și, aș spune, mai pasionante polemici culturale din ultimii ani sau chiar mai mult. Obiectul: noua programă de limba și literatura română pentru liceu sau, mai exact, (deocamdată) doar pentru clasa a IX-a. Am interpretat ca pe un semn bun efervescența acestui spațiu de dialog creat ad-hoc, mai ales pe rețelele sociale, cu toate dezacordurile aferente, cu toate excesele pe care orice reacție ,,la caldˮ, fie apreciativă, fie contestatară, le aduce. Așteptam și doream de câtva timp o rediscutare a statutului și destinului acestei discipline față în față cu ceea ce numim, deja clișeic, ,,provocările lumii contemporaneˮ.

Cum văd eu discuția în contradictoriu din aceste zile? Ca pe o necesară manifestare a unor tensiuni care mocneau de multă vreme. Cred în șansele funcționării optime a acestei programe fiindcă ea poate pune o anumită ordine în studiul domeniului, unde ,,ordineˮ nu înseamnă constrângere sau rigiditate, ci limpezime, mai multă claritate, o mai bună orientare a elevului în peisajul literaturii române și chiar universale. Nu este o întâmplare că un autor scrie așa cum scrie, că are un limbaj specific și o viziune care îl definesc. Evident, nu putem, așa cum atrăgea și Barthes atenția  într-un articol (Istorie sau literatură?), să punem totul pe seama cauzalității istorice. Există un ,,ceˮ al textului literar care scapă oricărei determinări temporale și probabil că pe acest aspect s-a întemeiat abordarea tematică a literaturii pe care o vedem în programa curentă la clasa a IX-a. Dar la fel de adevărat este că literatura nu va fi niciodată o colecție de ,,opereˮ pe care le poți aborda exclusiv tematic și structuralist, fără să le raportezi la un climat literar, cultural, social-istoric al epocii în care au apărut. Excesele, supralicitarea unui criteriu sau al altuia pot apărea, desigur, repede, fiindcă ,,aurita cale de mijlocˮ e cea mai dificilă.

 Nu cred că adoptarea principiului cronologic începând cu clasa a XI-a a produs efectul scontat. Dacă ne raportăm la așteptările elevilor, așa cum se cere (nu numai în aceste zile, ci de o bună bucată de vreme încoace), trebuie să recunoaștem că în ciclul superior al liceului, apropierea examenului de bacalaureat pune o presiune enormă pe aplicarea optimă a acestei abordări diacronice. Elevii își doresc ca profesorul să treacă repede peste partea de literatură veche și chiar peste ,,Dacia Literarăˮ, peste Junimea și Titu Maiorescu (stingherul, singuraticul critic din canonul de examen), pe care le văd, mai ales în contextul clasei (deja!) a XI-a, ca pe o colecție irelevantă de inutilități puse în manual ,,de formăˮ, pentru că oricum nu ,,picăˮ niciodată la BAC. Este adevărat că stă în puterea și în responsabilitatea profesorului să trateze cu seriozitate conținuturile, chiar dacă asta înseamnă să nu se plieze pe așteptările elevilor. Totuși, nu putem ignora crearea acestui climat nefast de scepticism și demotivare în fața unei bruște ,,schimbări de macazˮ tocmai când elevii încep să se gândească mai mult la autorii canonici, la textele pe care trebuie să le cunoască pentru bacalaureat, tocmai când devin mai pragmatici și mai grăbiți.  În plus, formula actuală a eseului de examen este în mult mai mare măsură centrată pe o abordare structuralistă a textului în imanența sa (structură, compoziție, relații temporale și spațiale, două secvențe epice comentate, incipit-final, două idei poetice – asta mi s-a părut înfiorător de puțin întotdeauna) decât pe verificarea capacității elevilor de a contextualiza operele și de a le aborda în diacronie. Ce rămâne din această diacronie este o biată încadrare în curent, ,,rezolvatăˮ repede prin gata-preparatele ,,șabloaneˮ infailibile care ,,păcălesc radarulˮ și satisfac cu brio minimele exigențe ale baremului, ,,forțândˮ evaluatorul să acorde punctajul maxim.

Ce rămâne, realist vorbind, în ciclul superior al liceului, din studiul diacronic al literaturii? O colecție de ,,opereˮ. Mult-invocatul termen ,,opereˮ arată, cred, o îngrijorătoare convingere a elevilor, hrănită, cum spuneam, de specificul examenului, că un text literar se poate studia fără niciun efort de contextualizare, fără nicio încercare de abordare monografică (măcar minimală), ca și cum acele ,,opereˮ ar fi niște pergamente trimise din neant să ,,canoneascăˮ (așa stă bine canonului?) elevul cu memorarea eseului exemplar devenit pentru elev îndeplinirea tristă a unei obligații de serviciu, un fel de ,,do ut desˮ, ,,îți dau ca să-mi daiˮ.

Văd că în actuala programă ,,vedetaˮ rămâne pentru clasa a IX-a ideea însăși de literatură. Spun ,,rămâneˮ pentru că și în programa în vigoare exista această preocupare pentru discutarea statutului operei literare ca mijloc de comunicare (componenta funcțional-pragmatică este foarte prezentă în clasa a IX-a: stiluri funcționale, funcții ale comunicării, calități ale stilului etc.), disocierea între ficțional și nonficțional. Cred că adăugarea unui interes mai pronunțat pentru corelarea textului literar cu epoca, pentru formarea noțiunii de curent literar, nu poate face rău, ci dimpotrivă, poate limpezi lucrurile. Cât despre conținuturi, aș spune că și zorii literaturii române își au farmecul lor. Nu aștept o apropiere ,,evlavioasăˮ, pioasă și extatică de literatura veche, de cronicari sau chiar de pașoptiști. Câteodată, cea mai productivă apropiere începe cu distanțarea, cu o reacție de surpriză și ironie. Să nu uităm că Nichita Stănescu recita patetic în liceu din poeții Văcărești, exasperându-și colegul, pe Eugen Simion, într-o atât de mare măsură încât această fascinație, probabil pe jumătate jucată, pe jumătate sinceră, l-a determinat peste ani pe critic să scrie cunoscutul și încântătorul studiu Dimineața poeților. Evident, se poate spune, pe bună dreptate, că elevii de azi nu mai sunt elevii anilor ʼ50 și că, mai sigur de atât, nu sunt Nichita Stănescu sau Eugen Simion. E adevărat. Totuși...

Anul trecut, în ultimele zile de școală, am realizat un ,,sondajˮ printre elevii de clasa a IX-a, întrebându-i care dintre textele studiate le-a plăcut mai mult.  Contrar așteptărilor mele, aparent iremediabil-prăfuitul ,,Ciocoii vechi și noiˮ a ieșit campion. Am crezut în sinceritatea răspunsurilor lor, pentru că ei au reușit să vadă în Dinu Păturică și în fresca aceasta a epocii fanariote multe aspecte ale lumii de azi. Am discutat tipologia parvenitului, ideea de corupție și compromis moral, dar și belșugul meselor de odinioară. Am scris, vorbit și desenat inclusiv despre  celebrele grădini bucureștene Breslea, Giafer și Cișmigiu, despre atmosfera de petrecere, chiar despre muzica vremii, despre Trimalchio, parvenitul de mai demult și despre Zavaidoc, ,,entertainerulˮ de mai târziu, ilustrat în literatura contemporanilor Doina Ruști sau Mircea Cărtărescu. Se pot găsi, cred, punți între ,,atunciˮ și ,,acumˮ, pentru Filimon și pentru orice autor clasic. Poți discuta Dʼale carnavalului integrând în predare concepte precum ,,efect placeboˮ și ,,wishful thinkingˮ, extrem de fascinante pentru elevi, așa cum am făcut-o inspirat de o mai veche postare a criticului Paul Cernat.

Există, însă, ceva ce mă îngrijorează: numărul de ore alocat la profil ,,realˮ. Volumul materiei nu s-a redus și orice abordare este foarte dificil de pus în practică. În rest, reafirm bucuria de a fi văzut argumente solide și pro, și contra, dar și deschideri spre teme care chiar contează: cum se poziționează școala într-o lume care îi condiționează nu doar relevanța, ci aproape și existența, de ,,pliereˮ, de ,,adaptareˮ, de ,,venire în întâmpinareaˮ noilor cerințe ale pieței, de satisfacere a unor idealuri golite de sens precum formarea de competențe în detrimentul conținuturilor a căror asimilare a început să fie considerată desuetă.

 În Marele singuratic, Ilie Moromete ,,reloadedˮ povestește ceva foarte interesant, util poate și în aceste vremuri în care imperativul adecvării poate face (și) rău: într-o campanie electorală, trei deputați vin în Siliștea-Gumești, în fața țăranilor, rostind, primii doi, discursuri în nota specifică, oarecum politicianistă, iar al treilea încercând disperat să ,,vorbească pe limba lorˮ, apelând la ceea ce credea că este mai aproape de orizontul lor familiar, adresându-li-se rudimentar cu ,,Băˮ și invocând butade pe care le-a considerat specific țărănești: ,,Trebuie să pui boii înaintea carului, nu carul înaintea boilor...Și cine se scoală de dimineață departe ajunge...Chestii de-astea...ˮ Moromete și Cocoșilă conchid că al treilea a vorbit cel mai prost. Ceva din acest efort de adecvare nu doar că nu i-a câștigat, dar i-a și jignit. Morala pe care o extrage Moromete? ,,Domnule, omul trebuie să vorbească cum îi e vorba și să se poarte cum îi e portul.ˮ Cred că școala nu trebuie să ignore lumea în care trăim, nici așteptările elevilor, dar mai cred și că trebuie să se poarte în continuare ,,cum îi e portulˮ.

Mai poate fi școala nu doar un vagon, ci o locomotivă în trenul acesta al lumii în schimbare? Aș spune că poate să fie și că trebuie. E nevoie de ea în această poziție.