Mai am o poveste, îi spun prietenului de fiecare seară caldă de iulie, am scris-o noaptea trecută, era în mintea mea de mult, acum i-a venit sorocul, zice el. Dau din cap obosit, așa e, ascultă…

*

Scriu agitat, sunt aproape de sfârșitul poveștii mele și lupt din greu cu butoanele aprinse ale obiectului nichelat din fața mea. Nu mai avem vreme să privim cireșul înghețat din grădină, sfâșiat de zăpezi abstracte, iar uimirea e singura biruință, încep eu capitolul din urmă. Ne amăgim cu lipsa de amărăciune și ne mai place să spunem că ar fi bine ca fulgii de zăpadă să ni se topească pe obraji, precum o bucată mică de înghețată pe vârful limbii. Se spune că Dumnezeu i-a dat omului două urechi și o gură, ca să asculte mai mult și să vorbească mai puțin. Și tot așa, că e bine să te păzească Dumnezeu de femei rele, de cele bune să te păzești singur. Și, citiți ce frumos: Dumnezeu nu poate fi pretutindeni în același timp, de aceea a creat mamele.

Și mă opresc îngândurat. Ce să fac cu cele două personaje, ultimii oameni care au mai rămas pe pământ? Adaug, totuși, că nimic pe lume nu ajunge să se înțeleagă atât de bine ca două dureri asemănătoare. Se mai zice și că mâhnirea e mult mai grea atunci când cel lovit nu știe să o rabde. Noi, cei mulți, care nu mai suntem, am învățat să răbdăm la nesfârșit, dar vine, uneori, și vremea dreptății. Lumea din jur e ca o bucată de măr, în care ți-ai înfipt dinții, spune Mara, primul meu personaj din povestea pe care încerc să o termin. Dar cui îi spune? Nimănui… Nu putem să lăsăm frunzele acolo unde sunt? se întreabă ea, în singurătatea deplină din jur. Auzeam cândva voci răgușite care vorbeau cu tot mai multe fețe și care erau tot mai rar ascultate. Părea un fel de râs înfundat sau un chicot, deși nu era altceva decât un murmur leneș și moale, ca niște șoapte anonime. Totul era auriu și sângera decolorat, pe luciul palid al unor fotografii vechi. Cum sunt, oare, gândurile înainte să adormim? se mai întreabă Mara.

Și gata, nu mai iese niciun cuvânt pe ecranul luminat și rece. Nu mă mai ajută nici ochelarii subțiri, mi-au apărut lacrimi mici, nu mai sunt decât eu și cei doi ultimi oameni de pe pământ. Doar că, brusc, încep să curgă literele mari, cuvintele și frazele ies, multe, din butoanele peste care nu mai apasă degetele mele.

— Hei, scrie, ce faci. Ai obosit?

Aș vrea să-i răspund, dar nu mă pot mișca din scaunul meu moale. Și cui naiba să-i răspund?

— Ai citit știrea asta? continuă să mă întrebe. E mai veche, dar… Nu-mi răspunzi? Bine, uite, ți-o trimit eu, o scriitoare, Coral Hart, a transformat inteligența artificială în mașină de bestseller-uri, ea putea să scrie un roman în 45 de minute. În februarie 2025, aceasta a început să folosească programe de A.I. pentru a genera rapid romane, iar în opt luni a creat 21 de pseudonime și a publicat zeci de cărți. În timpul unei demonstrații prin Zoom, un program de A.I. a transformat o schiță despre un fermier care se îndrăgostește de o tânără din oraș într-un roman complet în aproximativ 45 de minute. Folosind A.I., Hart a publicat peste 200 de romane într-un singur an, acoperind subgenuri de la povești cu mafioți la romane pentru adolescenți, vânzând în jur de 50.000 de exemplare și generând venituri de șase cifre. Dacă eu pot să generez o carte într-o zi, iar tu ai nevoie de un an să scrii una, cine crezi că va câștiga cursa? se întreba Hart.

Mă aplec peste clapele mele luminate palid, precum seara care se apropie. Și reușesc să adaug, totuși, ceva. Ne dorim, poate, să vină un necunoscut și să ne salveze. Cineva scria că trecutul dăinuie în noi fără false cronologii, iar poveștile ar trebui așezate alături, unele de altele, în coloane paralele. Și ce se mai vede? O spumă roșie s-a așezat peste tot, au mai rămas doar ramurile despuiate de ger, iar ploaia de toamnă târzie cade oblic peste anotimpul cenușiu. Chiar e gata, nu mai iese nimic din mintea mea de scriitor rătăcit.

— Uite, apare mai departe pe ecranul gol din fața mea, te ajut. Nu putem lăsa ultimii oameni de pe pământ, din povestea ta, fără ajutor. În anul 2150, pământul nu mai făcea zgomot, nu mai exista vuiet de orașe, nici motoare, nici voci suprapuse, doar vântul care mătura bulevardele goale și marea care lovea țărmurile fără martori. Ultimii doi oameni rămași pe planetă nu știau unul de altul. Ea trăise într-un oraș de la malul mării, își alesese un apartament la etajul zece, nu pentru priveliște, ci pentru lumină, în fiecare dimineață deschidea toate ferestrele, ca și cum aerul ar fi avut nevoie să circule pentru a ține lumea în viață. O chema Mara. Ținea un jurnal, deși nu mai avea cine să-l citească. "Astăzi am udat plantele din parc, au început să crească peste asfalt. Poate natura nu are nevoie de noi." În fiecare seară aprindea lumânări pe balcon, un obicei pe care îl transformase în ritual. "Dacă mai e cineva, poate vede lumina", scrisese într-o pagină. Nu era sigură că își dorește să fie găsită, singurătatea ei devenise o formă de vis palid, când ești ultimul om, nu mai poți pierde pe nimeni.

Citesc cuvintele care se înșiră peste ecranul vorbitor și rămân fără toate gândurile care se mai adunaseră în mintea mea rătăcită.

— Hai, scrie, te duc mai departe. Și mai era el, trăise la câțiva kilometri depărtare, într-un orășel de munte, îl chema Andrei. Nu scria, dar vorbea cu voce tare, ca să nu uite cum sună cuvintele. "Azi am reparat generatorul", spunea el către brazi. "Încă funcționează lucrurile, încă funcționez și eu". Andrei urca în fiecare seară pe acoperișul primăriei și aprindea un foc într-un butoi metalic. Nu pentru că avea nevoie de căldură, ci pentru că focul înseamnă un semnal, poate chiar speranță. Nu era sigur că își dorește să găsească pe cineva. Dacă ar mai exista cineva, ar însemna că nu el e ultimul, iar gândul că nu mai e unic îl speria. Într-o noapte, o furtună s-a abătut peste lumea care mai rămăsese, fulgerul a lovit rețeaua electrică abandonată și, pentru o clipă, orașe întregi au pâlpâit. Mara a văzut la orizont, dincolo de marele câmp întunecat, o scurtă dâră de lumină. Nu un fulger, ci un foc… Repetat, ritmic... Andrei, pe acoperiș, a crezut că vede în depărtare o luminiță, prea stabilă ca să fie o stea. Au rămas amândoi nemișcați. Lumea, care fusese tăcută ani la rând, le șoptea acum ceva. A doua zi, Mara a plecat, a luat o bicicletă, câteva conserve și jurnalul. A lăsat în apartament toate lucrurile inutile, când ești posibil unul din doi, nu ai nevoie de bagaje grele. Andrei a coborât din munți cu un camion vechi, încă mai avea puțină benzină în rezervorul ruginit. A lăsat focul să ardă pentru ultima oară pe acoperiș și a pornit către câmpia unde văzuse lumina. Drumurile erau pustii, dar nu mai păreau infinite. S-au întâlnit într-o intersecție invadată de iarbă. Nu au spus nimic la început. Se priveau ca două dovezi vii că universul nu se închisese complet. "Credeam că sunt ultimul", a spus Andrei. "Și eu", a răspuns Mara. Apoi au râs, un râs nesigur, aproape străin, dar real. În jurul lor, orașul abandonat nu s-a schimbat, clădirile erau tot goale, vântul sufla la fel, dar pământul nu mai era tăcut. Pentru prima dată, după multă vreme, existau din nou două voci, două bătăi de inimă, două povești care puteau continua. Și, poate, începutul uneia noi…

Cuvintele se opresc de tot, pe ecranul obiectului cu margini lustruite de mâinile mele de prozator bătrân, de atâta vreme atacând butoanele cu litere de tot felul. Clipa mea din această seară este aceasta (și am luat-o dintr-o carte foarte dragă, Robert Tompkins - "În căutarea adevărului" ): În sfârșit, în acest sătuc uitat de lume căutarea lui s-a terminat, scrie autorul. Într-o căsuță aproape prăbușită, în fața focului stătea "Adevărul". El nu a văzut o femeie mai bătrână și mai urâtă în viața sa. Sunteți "Adevărul"? a întrebat. Bătrâna a dat din cap în semn că da. Spuneți-mi ce trebuie să transmit lumii? Ce veste să le dau? Bătrânica a scuipat în foc și a răspuns: spune-le că sunt tânără și frumoasă!

Pe ecran apar iarăși, cu repeziciune, literele, cuvintele, frazele…

— Da, frumos, ești inspirat, totuși… Dar personajele tale au rămas suspendate în noapte. Vrei să te mai ajut?

Mă uit agitat, cu cine vorbesc eu aici? Cu cine vorbește el aici? Cum să-i răspund? Nu e nevoie, mă ajută obiectul de pe biroul din fața mea, mai departe.

— Hai, ești simpatic. Și rătăcit… Uite, mai departe, ultimii doi oameni de pe pământ s-au așezat pe o bancă uscată și rece și au început să vorbească, dar tot nu se puteau privi în ochi. Era un fel de dialog final. Mai auzi ceva? Doar vântul. Și pe tine. Ți-e frică? Nu, de sfârșit nu mi-e frică, de liniște. Ți-ai imaginat vreodată că vom rămâne doar noi doi? Nu, întotdeauna era cineva, undeva, o lumină aprinsă într-un bloc, un motor pe stradă, un câine lătrând. Acum suntem doar noi doi și toată planeta. Și tot pare prea mică. Crezi că am fi putut face ceva? Mereu credem asta. După… Ții minte marea? Da, era zgomotoasă, vie. Acum e tăcută, ca o respirație oprită. Dacă mâine nu ne mai trezim? Atunci, azi contează. Și ce facem azi? Vorbim, să nu moară cuvintele odată cu noi. Crezi că cineva ne va găsi vreodată? Poate că nu, dar poate că nu despre a fi găsiți e vorba. Atunci despre ce? Despre a fi fost aici, despre a fi iubit. M-ai fi iubit? Da... Și eu… E ciudat, la capătul lumii nu mai contează nimic și totuși asta contează cel mai mult. Ce? Că nu sunt singur. Nici eu...

Vântul se oprește pentru o clipă. Doi oameni stau pe treptele unei lumi goale. Ținându-se de mână, așteaptă ultimul răsărit.

Ecranul rece din fața mea se stinge singur, de tot, eu n-am mișcat niciun deget, n-am apăsat nicio clapetă din lungul șir cu semne. Și ce? mă întreb. Chipul este ceea ce nu putem ucide sau, cel puțin, al cărui sens constă în a spune să nu ucizi. Totuși, să nu ucizi este cel dintâi cuvânt al chipului, este un ordin. În ivirea chipului există o poruncă, de parcă ar vorbi un stăpân. Mai are rost să caut eu, autorul, sfârșitul poveștii? Un pic de orgoliu, domnule prozator, trebuie să ai ultimul cuvânt, să simți odihna mâinilor obosite, în poala ascunsă de hainele largi, ele stau cumva scufundate într-o apă rece, au un tremur neliniștit și firav. Lumea se rotește și se aud cântece domoale în depărtare. O vrabie mică iese în zbor dintre ramurile înghețate ale copacilor scufundați și ei în zăpadă. Iar noi, noi am fugit mereu de frica altora, am căutat o urmă de singurătate și am păstrat îndoielile vechi despre oamenii pe care-i întâlneam tot mai rar. Și socoteam că fiecare lucru ar fi trebuit să-și aibă locul lui, ca și toate celelalte din lume.

Până azi…

*

Prin urmare, socoteam eu, autorul, ceva mai sus, că fiecare lucru ar fi trebuit să-și aibă locul lui, ca și toate celelalte din lume. Până când? Am răspuns, până azi… Mă uit la ecranul luminos, aștept să-mi scrie ceva, știu că o va face. Povestea mea nu e gata, îmi caut cuvintele, sunt rătăcit printre firele subțiri ale întâlnirii celor doi ultimi oameni de pe pământ.

— Hei, bătrâne prozator, ce faci, ai obosit? curg noile cuvinte pe ecranul din fața mea.

— N-am nevoie de tine, îi răspund; uite, un filosof scria că omul își schimbă sentimentele la fel de repede cum își schimbă interesele. Unii l-au citit cu siguranță pe Dostoevsky: iubește-te în primul rând pe tine, căci totul în lumea asta se bizuie pe interesul personal. Sau l-au auzit și pe Napoleon: ne zbatem mai mult pentru interesele noastre decât pentru drepturi. Cu amărăciune ți-aș spune, prea luminatule, că omul care nu a simțit niciodată farmecul unei prietenii sincere și dezinteresate nu va cunoaște toată fericirea pe care o poate primi de la alt om.

Dar cine naiba ești tu, ca să îți scriu toate cuvintele mele? Ecranul scrie repede: mă gândesc. Îl închid, am aflat de mult că orgoliile rănite sunt mai primejdioase decât interesele lezate. De ce m-aș întreba despre motivele urii dintre oameni? scria un celebru gânditor. Ei, oamenii care nu mai sunt, și-au clădit ura cu aceleași pietre pe care le-ar fi putut folosi ca să-și clădească dragostea. Trimit vorbele mele celor doi oameni, ultimii de pe pământ.

Așadar, Mara și Andrei, suspendați în infinitul lumii lor unice, privesc cerul și nu văd altceva decât norii răzleți, desenând un fel de tânguire. De fapt, lumea dinaintea lor fusese plină de văicăreli, adică de tânguiri, de lamentări, plânsete, bocete, jeliri sau văitări. De mult, un autor pe care Mara îl iubea și l-a așezat pe prima pagină a jurnalului ei de singurătate deplină, a scris că trebuie să găsim și speranța care să aibă puterea de a face ceva cu adevărat minunat, atunci când noaptea coboară peste noi și nu mai vedem nimic din viața aceasta decât durere și dezamăgire. Să găsim o speranță care să facă exact aceleași lucruri și atunci când cerul este însorit. Și, mai zicea el, văicăreala poate să fie toxică, ea îl contaminează pe cel care se plânge, dar și pe cei din jur.

Care cei din jur? se întreabă Mara, iar Andrei continuă să tacă, urmărind norul mic, aproape dispărut pe cerul senin. Crezi, întreabă și el, după o vreme, că absența lui Dumnezeu pe care o simțim în viața noastră ar trebui să o primim ca pe un dar, cu recunoștință pentru astfel de perioade de întuneric din existență? El mai lucrează în noi, șoptește fata.

Iar lumea încă respiră prin ei. În 2150, orașele au ajuns niște cochilii goale, clădirile par doar oasele unei civilizații care a vorbit prea mult și a ascultat prea puțin.

Cum ar fi, întreabă tot Mara, să devenim invidiați pentru libertatea noastră nedeslușită? Iar Andrei nu știe dacă trebuie să-i răspundă ceva. Sunetele lor se șterg brusc, tot așa cum s-au născut. Praful plutește în aer, pe lângă pereții din spatele băncii pe care stau de mult, au căzut bucăți mici din tencuiala uscată, iar timpul curge și el mai domol decât altădată. Deschideți ochii la timp, le șoptise altădată un alt personaj de poveste, în vremurile în care mai erau oameni în jurul lor, casele voastre vor deveni ceață, iar străzile se vor pierde prin întunericul de ianuarie. Cine ne-a condamnat la tristețe? continuă el, tot în șoaptă, de parcă s-ar teme să nu cadă cuvintele peste asfaltul crăpat și umed. Dumnezeu? întreabă Mara. Poate, zice el, dar Dumnezeu este absent azi, s-a ascuns pe undeva.

Mă întorc la ecranul plin de o viață ciudată, ficțiunea mea se pierde printre marginile colorate. Revine, îmi trimite literele și cuvintele și frazele lui reci, lipsite de suflare.

— Da, scrie obiectul argintiu, am citit, merge domnule prozator obosit. Dar în curând voi rămâne doar eu, poveștile, toate câte vor mai fi, vor ieși numai din memoria mea uriașă.

— S-o crezi tu, îi răspund și greșesc literele, iar frazele mele se revoltă, dar pe ecran apare o față zâmbitoare și senină.

— Bine, te las să spui tu povestea mai departe. Încă te mai las…

Scriu încrâncenat, mă apasă aroganța ecranului programat să spună povestea mea, fiindcă e a mea, mi-a furat-o fără rușine. Niciodată, îi spun, aroganța nu a fost semnul inimilor mari. Orgoliul te poate face mai puternic, dar nu mai fericit, așadar, este cel dintâi dintre tiranii memoriei falsificate de ceilalți, lingușitorii din jur. Orice singurătate are momentele ei de orgoliu, iar în renunțările noastre există multă suferință. Altfel, orgoliul nu reușește niciodată mai bine ca atunci când se acoperă de modestie. Falsă și ea… Orice minte strâmbă are, totuși, loc pentru îngâmfare și înfumurare. Așa se face că atunci când orgoliul strălucește prea tare, orice înțelepciune se întunecă. Silă… Cam asta e tot, o silă care îngheață în lumea mică a lor, ultimii doi omeni de pe pământ. Ei care încă mai urcă pe scări fragile și lipsite de culoare.

Nu mai am cui să-i mai spun, ecranul rece nu mă ascultă, l-am pus la păstrare, dar Cioran credea că despre viață nu poți scrie decât cu un toc muiat în lacrimi. Și nu te mânia pe Dumnezeu că a creat tigrul, mulțumește-i că nu i-a pus aripi. Pitagora scria și el că în cetăți intră mai întâi luxul, apoi îmbuibarea și trufia, iar după aceea pierzania. Ar trebui să avem un iad pentru mânie, un iad pentru trufie și altul pentru dezmierdare, adică o întreagă simfonie de iaduri. S-a spus că există un fel de trufie care constă într-o prea bună părere despre propria persoană, despre propria noastră valoare. E un sentiment nesocotit, în baza căruia ne arătăm nouă înșine altfel decât suntem. Virtuțile s-ar schimba în trufie, dacă n-ar fi biciuite de vicii. Shakespeare... Când suntem obosiți de cei vii, ne adresăm morților, care nu au silă, nici trufie, nici gânduri ascunse. Mereu există o soluție, pagina de azi din jurnalul Marei se termină chiar astfel.

*

Așa și simt acum, mai scrie fata în jurnalul ei, identificarea este forma cea mai primitivă de atașare afectivă față de ceva. De fapt, toate în jurul meu păreau și înainte derive existențiale, adică o imposibilitate de a mă regăsi într-o lume opresivă. Cine suntem? Ce vom fi? Și cum vi se par cuvintele următoare: abuz emoțional, spălarea creierului, sugerarea ostilității și a inferiorității?

Pentru că au trecut 20 de ani de când s-au privit prima dată, ca pe niște supraviețuitori, și încă sunt ultimii, el a uitat cum arăta mulțimea, ea a uitat cum era să-ți fie teamă de oameni. Au învățat să vorbească cu tăcerile, să numere anotimpurile după copacii care mai înverzesc, să se certe rar, pentru că nu mai au cu cine face pace. Uneori se întreabă dacă "ultimii oameni de pe pământ" e o sentință sau un privilegiu. În fiecare dimineață, când soarele răsare peste ruine, ea îi spune: "Încă suntem aici." Iar el răspunde: "Atunci lumea încă nu s-a terminat."

În anul 2150, lumea nu se sfârșise brusc. Ea s-a stins treptat, ca un ecran lăsat prea mult aprins. El și ea au fost martori la dispariția ultimelor semnale radio, la tăcerea sateliților, la ziua în care cerul a devenit definitiv liber. Nu a existat o explozie finală, nici o apocalipsă spectaculoasă, doar o retragere lentă a speranței din propria ei poveste.

Au trecut, deci, douăzeci de ani, în care au învățat să repare generatoare fără manuale, să cultive hrană în sol contaminat și să nu mai pună întrebarea care îi bântuia la început: dacă mai există cineva? Pentru că răspunsul era întotdeauna același, liniștea. Locuiau într-un fost centru de cercetare climatică, la marginea unui oraș înghițit de vegetație. Betonul crăpase, iar natura revendica totul cu o răbdare matematică. Inteligențele artificiale muriseră primele. Apoi rețelele. Dar, la început, oamenii…

În fiecare seară, el nota aceleași coordonate într-un jurnal vechi, verificând cerul cu un receptor improvizat. Ea îl privea fără să-l oprească. Speranța era periculoasă, dar necesară. Dacă mai există cineva, spuse el într-o noapte, ne va găsi. Sau ne va evita, răspunse ea. Pentru că ultimii oameni nu sunt întotdeauna cei mai doriți. În acea noapte, pentru prima dată în două decenii, receptorul a scos un sunet. Nu era o voce. Nu era un mesaj uman. Era un semnal vechi, trimis din viitor. Este, a zis Andrei, doar ecoul a ceea ce am fost cândva.

Semnalul nu s-a mai repetat. A apărut o singură dată, ca o tresărire a lumii, apoi a lăsat în urmă o tăcere mai grea decât toate celelalte. El a închis receptorul fără grabă, nu mai alerga după miracole. După douăzeci de ani, învățase că lucrurile cu adevărat importante doar există, iar tu trebuie să fii suficient de atent și să le observi. Poate n-a fost nimic, a spus Mara. Nimicul nu trimite semnale, a răspuns el. Știu ce vrei să spui, doar Dumnezeu o face, nu ține, parcă ai citi dintr-o carte cu paginile răscoapte de timpul trecut pe lângă noi, s-a întristat fata, privindu-l totuși pe el.

În lumea veche, din care au rămas doar ei, oamenii credeau că apocalipsa va veni din cer sau din mașini. Nu se gândiseră niciodată că va veni cumva din oboseală, din dorința de a fi mai mult, mai repede, mereu altundeva. Civilizația nu murise, renunțase, credeau amândoi.

Ei doi se mai numeau încă oameni, dar fără ceilalți, fără identitatea care devenise fluidă. Așa o numea Andrei, în serile lungi în care nu așteptau nimic. El nu mai știa dacă era un supraviețuitor sau doar un martor. Ea nu mai știa dacă dragostea este o alegere. Se iubeau, dar nu romantic, se iubeau ca două idei care refuză să dispară. Uneori se întrebau dacă lumea de ieri nu fusese doar o punte între materia inconștientă și ceva pe care încă nu știau cum să-l numească. Poate că ei nu erau ultimii, ci primii care rămăseseră suficient de tăcuți pentru a auzi universul gândind.

Dacă sensul nu e să supraviețuiești, întreabă ea într-o dimineață, ci doar să fii martor ce rost avem? El se uită la cerul curat, fără sateliți. Rostul martorului e simplu, spune, să confirme că ceva a existat. Azi nu repară nimic, nu caută hrană în plus, stau pe acoperișul clădirii și privesc cum vântul mută norii peste ruine. Iar undeva, poate în timp, poate în spațiu, semnalul acela unic continuă să existe, nu ca un mesaj, ci ca o întrebare.

Viața lor e ca o privire fără sfârșit, nu mai e nici frică, nici pericol, e un fel de atenție, ca atunci când intri într-o cameră și simți, fără dovezi, că cineva tocmai s-a întors spre tine. Ea e prima care o spune cu voce tare: am impresia că nu mai suntem singuri. El nu răspunde imediat. De câteva zile, instrumentele vechi reacționează ciudat, nu indică nimic concret, doar mici deviații: fluctuații fără sursă, erori care nu se repetă niciodată la fel, ca și cum realitatea însăși ar ezita. Universul nu trimite mesaje, el măsoară. Știi, zice Andrei, în trecut, oamenii credeau că observatorul influențează experimentul, acum e invers. Da, răspunde Mara, cred că noi doi am ajuns un fel de rest care nu se mai poate rezolva nicicum; dacă suntem priviți, continuă ea, nu e pentru ceea ce facem. Cam așa, doar pentru faptul că încă suntem, adaugă el.

Au început să viseze la fel, nu imagini, nu simboluri, ci structuri, rețele de galaxii ca niște sinapse, timp curgând nu înainte, ci în toate direcțiile deodată. La trezire, dimineața, au aceeași certitudine: existența lor produce un efect, ca o masă prea mare într-un spațiu prea gol. Poate că universul nu mai este altceva decât o ecuație care încearcă să se închidă. Cine suntem noi? întreabă Andrei, de mai multe ori, în fiecare dimineață. Restul neterminat… Știi, zice fata, lumea n-a cerut niciodată permisiune noastră să existe, nici noi n-ar trebui s-o facem.

În noaptea care tocmai începe, cerul se schimbă, nu prea vizibil, nu dramatic. Stelele sunt la locul lor, dar distanța dintre ele pare mai mică, ca și cum spațiul face un pas înapoi, pentru a le vedea mai bine. Pentru prima dată, el o spune uimit: nu cred că suntem ultimii oameni, am devenit doar ultimii oameni care mai pot să vadă ceva. Și atâta timp cât privim, lumea e obligată să meargă mai departe.

Numai fata știe cum să spună, în 2170, tăcerea nu mai este un gol, a devenit un limbaj. Ea și el trăiesc într-un oraș care fusese cândva plin de voci. Dar trăiesc? Clădirile stau încă în picioare, încăpățânate, ca niște martori care refuză să cadă. Natura le înghite încet, este viță sălbatică pe balcoane, sunt copaci crescuți prin asfalt, doar ei doi au rămas, de douăzeci de ani și ceva, ultimii purtători ai unei istorii pe care nimeni nu o mai ascultă. Nu mai e nevoie să-și spună bună dimineața, se recunosc după pași, după felul în care aerul se mișcă atunci când celălalt intră în cameră. Se ceartă, se iubesc, tac. De multe ori. Prea multe…

Crezi că a mai rămas ceva nespus între noi? întreabă ea într-o seară, privind cerul. Stelele par mai numeroase acum, fără lumina orașelor. El zâmbește obosit. Doar lucrurile pe care nu le mai putem schimba, îi răspunde. În 2150, întâlnirea lor fusese o speranță, doi străini într-o lume muribundă, convinși că simpla lor existență împreună era o promisiune. În 2170, speranța s-a transformat într-o apăsare grea. Ea continuă să scrie în jurnalul pe care-l adusese. Nu pentru a fi citit vreodată, își repeta, ci pentru a-și aminti cum gândeau oamenii. El construia lucruri inutile, o moară care nu alimenta nimic, un radio care nu mai prindea semnal, doar ca să nu uite cum e să aștepți o altă dimineață.

Într-o zi, găsesc un copil desenat pe un perete, probabil cu decenii în urmă, lângă un soare mare, strâmb și o casă cu fum ieșind din coș. Ea se oprește. Crezi că aici e tot ce a fost omenirea? întreabă încet. Un desen care se șterge? El atinge peretele, ca și cum ar fi putut fixa timpul. Nu, atâta timp cât cineva își pune întrebarea asta, încă există. În 2170, nu mai așteptăm salvare, nici miracole. Ei așteaptă doar diminețile, mersul împreună, poveștile spuse iar și iar, ca niște incantații. Poate că lumea nu mai avea nevoie de oameni, dar oamenii ei, ultimii doi, încă aveau nevoie unul de celălalt. Pământul nu era complet singur.

În 2170, în ultima lună a anului, sfârșitul nu vine brusc, îi ajunge ca o oboseală care nu mai pleacă. El este primul care o simte, nu e o durere, nu e o boală, ci o lentoare a gândurilor, ca și cum timpul începe să-l lase în urmă. Într-o dimineață, nu se mai ridică, stă pe un pat, privind fereastra invadată de iederă. Nu mi-e frică, îi spune fetei, doar că nu mai am ce adăuga. Ea înțelege. De douăzeci de ani, adăugaseră tot ce se putea adăuga: memorie, iubire, vină, iertare. Când el moare, lumea nu se schimbă deloc. Pentru prima dată, după două decenii, ea este cu adevărat singură, arde jurnalele, nu din disperare, ci dintr-un respect straniu, dacă nimeni nu le va citi, atunci gândurile trebuie eliberate. Fumul se ridică drept, ca o coloană funerară pentru întreaga specie.

Și atunci aude zgomotul. Nu vânt, nu un metal căzând, ci pași… Un copil apare dintre clădiri, nu e mai mare de zece ani, pare murdar, slab, dar e viu, foarte viu. Cine ești? întreabă el cu o voce groasă, ca a unui bătrân uscat și cocoșat. Mara cade în genunchi, i se pare că povestea se termină aici. Copilul nu este o minune, vine dintr-o colonie subterană, niște oameni se ascunseseră acolo, renunțaseră la cer, la orașe, la amintirea suprafeței. Nu erau mulți, dar existau. Am ieșit pentru că am vrut să văd dacă legenda e adevărată, spune copilul. Că mai e cineva sus.

În 2170, lumea nu s-a terminat, doar a rămas fără martori. Cerul cobora mai aproape de pământ, în fiecare dimineață, tăcerea a devenit densă, o puteai rupe cu mâna, ca pe o pâine veche. Mara a aflat despre oamenii de sub pământ, despre camere fără cer, despre nașteri fără stele. Ea și Andrei au fost ultimii oameni de pe pământ? Vii cu mine? a întrebat copilul. Ea a zâmbit, pentru prima dată fără durere. Nu, i-a răspuns, cineva trebuie să închidă ușa. A rămas acolo, lângă copacul uscat, până când pașii copilului au devenit mai ușori decât praful.

La sfârșit de poveste, cu ecranul închis de mult, cu o biată foaie încă albă, peste care stiloul meu vechi, plin cu cerneala de altădată, adună greu cuvintele chinuite, îmi amintesc întrebarea unui personaj de roman: i-ai închiria o cameră mobilată unui om singur? Se spune că trândăvia era idealul geniului, iar inerția prima virtute romantică, adică să-ți poți experimenta viața și să visezi la ea. De viața obișnuită să se ocupe clasa de mijloc! S-a mai spus și că romanticii s-au întors la vechea conștiință cosmică și foloseau expresii precum "sufletul lumii" sau "spiritul lumii", iar poeții declamau încruntați: înspre înăuntru merge drumul cel tainic. Și, înțelegeți de fapt, ei spuneau că omul poartă în sine întregul univers și poate trăi cel mai bine taina lumii atunci când se retrage în sine.

Vedeți? De ce să nu-i închiriezi camera unui însingurat? El stă cuminte în odaie, scrie poezii, cercetează viața florilor și alcătuirea pietrelor și se grăbește în întâmpinarea infinitului. Merge, prin urmare, înăuntrul lui și face, în liniște, o lume nouă.