Marcus Venerius Secundio, paznicul Templului lui Venus, își suflecase mânecile. Mai erau multe ofrande de cărat în groapă. Ploua torențial, făcliile se sufocaseră și sunetele mundane ale orașului, gâtuite de potop, s-au retras în odăile înguste. El, sclavul tuturor, gata să se arunce în groapă lângă leșurile de berbeci și tauri, venit pe lume ca să slujească, voia să ia singura decizie care îl putea face să se reia în stăpânire. A trăit toată viața după cum au vrut alții, voia să moară după bunul plac. Și-a pus la gât secespita aruncată după sacrificarea ofrandelor, voia să se alăture leșurilor din groapă. O mână îl mângâie ușor pe dorsum. Mirosul de leș fusese copleșit de ulei de trandafir și nard, de fum difuz și tămâie. Eumachia, preoteasa binefăcătoare ce plătise clădirea din Forum care-i purta numele, nu l-a lăsat să moară după bunul plac. L-a condus în odaia lui îngustă și prăfuită unde i-a curățat sângele de leș cu o linteum, apoi i-a mângâiat picioarele cu o pană de lebădă. Preoteasa s-a ușurat de palla, de stola, de tunică... Marcus Venerius Secundio își dorea dinnou să trăiască.

Sclavul cetății nu avea un destin, nu se îmbuiba cu scrierile stoice, așa cum făceau bogații vremii, nu credea că totul se întâmplă cu un rost, nici măcar nu credea că există zei, adesea se urina pe pereții templului. Înțelesese că trebuie să-și trăiască viața nenorocită așa. Preoteasa îi dăduse acest dar. Viața era singurul lui bun la îndemână, sufletul era doar pentru cei care își doreau veșnicia. Marcus Venerius Secundio iubea viața, ura faptul de a viețui. Adesea era observat rupt de beat pe marginea unei gropi imense de leșuri pe lângă care muștele zumzăiau ca infanteriștii. O învățase pe Julia Felix să bea rachiu de portocale, pe Mammia o regula cu precizie în fiecare seară de joi după luptele din arena gladiatorilor, chiar și pe Alleia Decimillia o prindea adesea beată rugându-se pentru un roman destoinic și o adăpostea în odaia sa. Marcus Venerius Secundio se târa în viață stăpânind ce mai rămăsese de stăpânit din el însuși. A învățat că era ius domini al cetății. Vindea rachiu de portocale pentru văduve la colțul templului, regula cu precizie, vindea oase de leșuri în diferite forme, adesea vindea și ceară în forme de animale...

Marcus Venerius Secundio se târa în viață ca un roman ce cucerise Imperiul Cartaginez. Adesea avea dureri de picioare și încă mergea precis indiferent de cât rachiu adoptase în sine, în piept îi bubuia lăcașul sufletului, respirația-i greoaie îl facea adesea să grohăie. Viața i-a fost potrivnică, trupul sta împotriva dorinței. În ciuda tuturor el continua să trăiască, căci nu avea altceva la îndemână. Atunci când știi că nu ai mult de trăit te mulțumești cu prospețimea unei repirații sacadate, ajungi să ți se pară o minune durerea, dovadă a vitalității, plânsul un sarcasm al glandei pineale. Marcus Venerius Secundio știa să facă un singur lucru: să lupte pentru propria-i viață ca și cum ar muri azi.

Și așa și-a dus viața, o zi după alta, o beție înodată cu alta... Corup lui era din ce în ce mai veștejit, se târa din ce în ce mai greu, dar nu mai lua în seamă. Știa că atâta vreme cât respiră poate cuceri lumea. Și așa a și făcut. A strâns bani din micile sale amantlâcuri, din negoțul firav, an după an. S-a războit cu toată lumea, a fost biciut, violat, strâns de gât... Dar el știa că într-o zi v-a cuceri lumea. Așa și-a răscumpărat și libertatea. A conspirat, a regulat, a ras cu privirea tot ce era în jurul lui. Marcus Venerius Secundio nu mai răspundea regulilor naturii, el era metafizic. După ce și-a recăpătat libertatea s-a apucat de negoțul cu animale. A strâns bani, a învățat filosofie și matematică. Chiar dacă corpul său îl făcea să se târe el plutea deasupra tuturor. Ani mai târziu era deja unul dintre cei mai bogați oameni ai orașului, omul de legătură al Romei. A investit în răscumpărarea libertății sclavilor, în băi publice și papirusuri cu filosofie din Grecia. Dar a rămas singur. Nu s-a putut lega de nimeni, nu a putut opri lupta, iar când a atins punctul cel mai de sus, a început să zacă zile, săptămâni, luni, până s-a stins. Pompei a fost înghițit de Vezuviu câțiva ani mai târziu și totul s-a năruit. Două mii de ani mai târziu, când arheologii Lorenc Alapont, Luana Toniolo și Valeria Amoretti au descoperit mormântul lui Marcus Venerius Secundio au știut că acesta a fost un om de seamă al Pompeiului, având mormântul în rândul principal din Porta Sarno...