Joi, 16 aprilie, Teatru pe Țeavă a găzduit ediția a douăzeci și treia a proiectului CITIM al Teatrului Dramatic "Fani Tardini". Sala s-a umplut până la refuz, cum s-a obișnuit deja să se umple, de oameni care au venit să asculte — și au rămas să râdă.

Proiectul CITIM, inițiat de regizoarea Leta Popescu în cadrul Teatrului Dramatic "Fani Tardini" din Galați, continuă să funcționeze pe aceeași formulă simplă și tocmai de aceea eficientă: scoți literatura din pagină și o pui în fața oamenilor, fără intermediari, cu o scenografie minimală. Doar textul și vocile care îl duc mai departe. De la bun început, Asociația Creatorilor de Ficțiune, cenaclul "Noduri și Semne" și revista Ficțiunea s-au alăturat proiectului cu scopul de a aduce periodic în fața publicului texte ale autorilor locali — pentru că vocile de aici merită auzite. De data aceasta, vocea a aparținut lui Adi Secară.

"Iubita mea, te-am clonat cu toată dragostea!" se prezintă ca o farsă SF-com plasată în 2069, dar e, în realitate, ceva mai mult și ceva mai interesant decât atât. Autorul plasează o situație de cuplu perfect recognoscibilă — obsesia, posesivitatea, dorința de control camuflată în gest romantic — în viitorul apropiat, acolo unde clonarea umană e la fel de accesibilă ca o comandă online. Victor Sebastian Florin, finanțist și, chipurile, tradiționalist, i-a făcut cadou de Crăciun iubitei sale Elena o versiune 2.0 a acesteia — mai tânără, blondă, programată să preia "muncile grele" ale relației. Pornește spumos, ca o comedie de situație, și rămâne vesel de la un capăt la altul. Dar pe sub râs, textul pune pe tavă întrebări cât se poate de serioase: cât din celălalt putem stăpâni? Ce rămâne din iubire când îi dai o a doua șansă — clonată, calibrată, livrată la cutie?

Umorul lui Secară e dezinvolt și are curaj. Textul nu se sfiește de absurd, dar absurdul nu e niciodată gratuit — vine dintr-o logică internă riguroasă, dusă până la capătul ei firesc. Replica clonei, G-Doi, care anunță că "știe toate pozițiile din Kama Sutra" și poate crește "flori de lotus în măslini și invers", nu e doar un gag — e revelarea exactă a ceea ce bărbatul a vrut, fără să recunoască, să comande. Tradiționalist, care va să zică... Piesa trece lin prin sincretism religios, prin filosofia identității de gen, prin anxietatea față de tehnologie, fără să se agațe de niciunul dintre aceste subiecte mai mult decât e nevoie. Eclectismul e asumat și chiar tematizat. Finalul, cu cruciulița căzută din cutie și clona care anunță o nouă Geneză, e mai degrabă o invitație la speculație decât o concluzie — și publicul a ieșit din seară cu exact întrebările potrivite.

Spectacolul-lectură a fost susținut de Elena Ghinea, Elena Emandi și Victor Mihăilescu — profesor la Facultatea de Teatru și prieten al culturii gălățene, care a avut amabilitatea de a se alătura proiectului în calitate de colaborator.. Anunțul de pe Facebook promisese, cu o glumă pe jumătate serioasă, că "nu veți ști pe care Elena să o priviți mai mult" — și chiar așa a fost. Leta Popescu, inițiatoarea proiectului, nu a putut fi prezentă în seara aceasta — și tocmai de aceea merită subliniat că ideile regizorale au venit chiar de la actori — Elena Ghinea asumându-și cu naturalețe și acest rol, alături de colegii săi — ceea ce a dovedit, pe lângă profesionalism, și o creativitate reală în a găsi cheile potrivite pentru un text care nu e ușor de calibrat. Rezultatul a vorbit de la sine: textul a fost pus în valoare cu simț al măsurii și cu o înțelegere clară a mizelor lui comice și filosofice deopotrivă. Elena Ghinea a dus-o pe Elena cu greutatea și ironia cuiva care simte că pământul se mișcă sub ea, în timp ce Elena Emandi a construit clona G-Doi cu seninătatea dezarmantă a unui sistem care funcționează impecabil (și cântă colinde!), tocmai de aceea tulburător. Și poate că aparentul roboțel G-Doi era chiar... singura ființă umană... Victor Mihăilescu a dus personajul lui Sebastian cu o onestitate a confuziei care l-a făcut, paradoxal, simpatic chiar și în momentele cele mai incomode. Cei trei au intrat în text fără să-l forțeze și l-au lăsat să respire exact cât trebuia.

După spectacol s-a deschis dialogul cu publicul — o conversație care a coborât repede de pe scenă și a ajuns direct între scaune. S-a vorbit despre cum ar putea continua textul, despre ce a înțeles fiecare din el și despre zonele în care ambiguitățile sunt intenționat lăsate deschise — acele locuri din piesă unde autorul nu rezolvă, ci invită. Și, inevitabil, s-a ajuns la întrebarea pe care textul o pune cel mai subtil: cine din jurul nostru ar putea fi, deja, altcineva?

La douăzeci și trei de ediții, CITIM e deja mai mult decât un proiect cultural — e un spațiu de respirație pentru o întreagă generație creatoare din Galați. Autori, actori, cititori, oameni care scriu în sertar și oameni care n-au deschis o carte de mult — toți găsesc aici ceva care li se adresează direct. Proiectul nu îi flatează și nu îi ignoră. Îi pune față în față cu texte vii, scrise de oameni din același oraș, și le lasă timp să reacționeze. Că această formulă funcționează o dovedește, ediție după ediție, sala plină.

Seara s-a încheiat la o bere, cu discuții despre clone, proiecte viitoare și despre cât de mult din noi înșine mai suntem noi înșine. O parte din public a insistat să nu creadă că soții erau, în fapt, clone... Ne va lămuri - sau nu – autorul (oare Adi OK Secară e o clonă a lui Adi Secară?). Când? Atunci când va scrie scena lipsă.