Locuiam într-un bloc din cele cu pereții subțiri – fagure uriaș în inima orașului. Alături, pe stânga, era casa scării, iar în garsoniera din dreapta se mutaseră doi tineri împreună cu copilul lor – un băiețel de doi sau trei ani. Plângea des și de fiecare dată auzeam vocea femeii apostrofându-l: "Taci odată, nu înțelegi? Vrei să te bat?" Atunci se potolea, dar numai pentru puțină vreme. Auzeam toate zgomotele ca și cum aș fi fost acolo: izbitul tacâmurilor de chiuvetă, tusea bărbatului, pașii copilului care alerga de la ușă la fereastră și înapoi, obsedant, ca o veveriță în cușca ei strâmtă. Garsonierele erau mici, ca pentru niște ființe liliputane, nu aveai loc decât pentru un pat, o masă și un dulap. Mai tot timpul stăteam întins, cu ochii închiși. Nu mă ridicam decât pentru a mânca sau pentru a merge să-mi fac nevoile. Pe la prânz porneam laptopul, citeam câteva știri și mă uitam după mailuri. Treaba asta nu dura foarte mult, cam o oră, dar în acea oră alergatul copilului mă scotea din sărite. Atunci mă bucuram s-o aud pe femeie strigând: "Dar mai termină odată, stai și tu liniștit că m-ai înnebunit de cap!"

Seara, pe la 9, deschideam o sticlă de vin și porneam laptopul pentru a doua oară, numai ca să beau cu companie muzicală. În general ascultam Bach, dar mi se făcea dor câteodată de tinerețe și atunci puneam Beatles ori Pink Floyd. Copilul dormea și dădeam muzica încet, ca să nu îi stric somnul. La intervale de cel mult 10 minute o opream și atunci se auzea vocea înfundată a bărbatului, care părea să povestească în surdină. Femeia nu spunea nimic, doar chicotea din când în când. La un moment dat, adormeau amândoi și atunci dădeam muzica puțin mai tare, cât să pot desluși toate nuanțele, apoi începeam să scriu. Scriam, în general, despre singurătate, subiect la care pot spune că mă pricep mai bine decât cei mai mulți oameni. Dar scriam și despre copilăria pierdută, despre prieteniile care se sting ori despre iluzia iubirii. Fără de veste mi se întâmpla să găsesc niște imagini poetice și atunci făceam versuri. Timpul trecea mai repede și nu știu când venea miezul nopții. Terminam vinul, opream laptopul și mă întindeam în pat. Mi se întâmpla, uneori, să mă întind fără să opresc muzica – asta, de obicei, când nu-mi era somn și credeam că o să mai stau mult și bine ascultând. Priveam umbrele care se mișcau pe tavan când pe stradă trecea câte o mașină și mai mereu mi se părea că întruchipează scene din viața mea simplă și neverosimilă. După un timp, mă ridicam și opream totul, apoi mă înveleam până peste cap și adormeam.

Dar în acea noapte s-a întâmplat un lucru neobișnuit. Era 5 decembrie și știu asta pentru că trebuia să vină Moș Nicolae. Îmi pusesem cizmele pe pervaz, dar nu pentru că așteptam să le găsesc dimineață pline de cadouri, ci pentru că așa se face, la fel cum de Paște se ciocnesc ouă roșii. Lăsasem să curgă niște sonate ale lui Buxtehude, compozitor care nu mă pasiona atât de mult, dar care avusese un mare admirator în persoana lui Bach. M-am băgat în pat și am început să privesc umbrele de pe tavan. Apoi, în mod bizar, am adormit.

Pe la 4 dimineață, m-am trezit și m-am dus la baie. Apoi m-am așezat pe marginea patului, în întuneric, mi-am prins capul în mâini și am început să mă legăn înainte și înapoi. După un timp, lacrimile au izbucnit cu putere. Așa făceam mereu, plângeam și mă legănam câteva minute. Apoi plânsul a trecut și tensiunea s-a diminuat. Uitasem de muzică, dar deodată a reînceput. Sonatele lui Buxtehude trecuseră demult, probabil se auzise Corelli, iar acum, în ordinea preferințelor mele, urma Tallis, Thomas Tallis, englezul fără chip, cum îl botezasem, pentru că n-a ajuns până la noi niciun portret de-al lui. Niciodată nu-l ascultasem la patru dimineața, în întunericul camerei, abia trezit din somn. Efectul a fost devastator – pentru o clipă mi s-a părut că un cor de îngeri a coborât în mica mea garsonieră. Au început cu "Spem in alium", motetul meu preferat și am avut senzația că e prea tare și o să-l trezească pe băiețelul de dincolo de peretele subțire. Am întins mâna spre mouse, cu gândul să opresc muzica și dintr-odată l-am văzut pe micuț dormind cu o expresie lipsită de bucurie și mi-am amintit de toate strigătele femeii și de amenințările ei și am fost convins că Moș Nicolae nu o să vină la el și poate nici Moș Crăciun și apoi l-am văzut mare și încruntat, având la rândul lui copii fără copilărie și tot așa mereu, când totul ar fi putut fi altfel într-un mod atât de simplu – doar cu niște vorbe bune, cu o portocală pusă în ghetuțe, cu niște colinde, cu un zâmbet și o îmbrățișare.

Am apucat mouse-ul și am dat muzica doar puțin mai tare, atât cât să fiu sigur că vocile îngerilor lui Tallis vor trece prin peretele subțire și-l vor învălui pe băiețelul adormit, făcându-l să viseze frumos și să zâmbească. Și m-am gândit cum peste ani visul acela va continua să lucreze în sufletul lui și cum își va aminti el de noaptea minunată din copilărie când niște îngeri au cântat atât de frumos, dar numai lui i-a fost dat să-i asculte, ca dar din partea lui Moș Nicolae.

Când "Spem in alium" s-a terminat, am oprit muzica, m-am întins în pat și m-am învelit. Mașinile începuseră din nou să circule și am putut privi pe tavan umbrele dimineții. Ochii mi s-au închis treptat. Aproape că adormisem când am simțit că degetele mâinii drepte mi s-au încălzit mai mult decât restul corpului. M-am uitat și mi s-a părut că văd o ființă făcută covrig, cu capul așezat pe palma mea. O pisică? O vulpe a deșertului? Un spiriduș?

Am dormit până pe la opt. M-am ridicat din pat și am pus de cafea. Dincolo de perete se auzea cum cântă băiețelul, plin de veselie. Am băut o cană de cafea, apoi m-am îmbrăcat de oraș – trebuia să cumpăr de mâncare. În cizma dreaptă am găsit un ban de ciocolată învelit în staniol aurit. Aveam câțiva într-o cutie, îi luasem pentru copiii care ar fi putut veni să mă colinde. Dar cum ajunsese unul dintre ei în cizmă, nu mi-am putut aminti. Am ieșit pe coridor, am mers tiptil și l-am pus pe covorașul din fața ușii vecinilor, apoi am plecat spre magazin.