Revistă print și online
Romanul care a câștigat Premiul Nadal 2023. E deja o săptămână de când am terminat cartea și, cu cât trece mai mult timp, simt că spune mai mult decât pare inițial. E o poveste de dragoste în primul rând, da, asta ar recunoaște oricine, însă nu e doar atât. Este fantezia care are în centru iubirea absolută, perfectă, așa cum poate ne-am imaginat-o toți la un moment dat, până am înțeles că nu, realitatea e alta, și lucrurile nu sunt așa de simple și nicio relație nu are cum să fie mereu, chiar mereu perfectă.
Și totuși, în asta ne atrage Irene, personajul principal: ne spune ca e văduvă de un an și noi o credem, ne spune că povestea ei chiar a fost Povestea și că ce-au avut ea și soțul ei, Marce, nu poate avea nimeni, de aici și titlul, Nosotros (Noi): este țara lor inventată, un loc care nu e un loc, ci o stare, o trăire continuă.
Tocmai pentru că a avut parte de ce n-au atâția, Irene nu poate să meargă mai departe, se simte abandonată într-o lume care exista doar pentru că ea o împărțea cu soțul ei, și pentru că nu acceptă dispariția lui Marce, începe să-și găsească amanți. Dar nu doi, trei, acolo, ci o grămadă, bărbați și femei, care se îndrăgostesc imediat de ea, deși e o femeie de cincizeci de ani, dar e încă frumoasă și suficient de bogată încât să-și permită cele mai scumpe camere în cele mai scumpe hoteluri care au vedere la Mediterană. Mediterana e o necesitate: Dacă înoți în Mediterană, Aristotel se uită la tine. Dacă înoți în Marea Caraibilor, nimeni nu te privește. (...) Dacă privesc marea, timpul nu există. Dacă privesc marea, pot să inventez tot.
Ne convinge și se convinge că în fiecare amant își caută soțul, caută mesaje de la el, și în punctul culminant al actului fizic, ajunge chiar să-l vadă, deși niciodată să audă ce-i spune. E o imagine puternică pe care Manuel Vilas insistă: apare o scară înaltă și Irene începe să urce încet, odată cu primele mângâieri ale amantului, iar în capătul scării apare Marce înconjurat de flăcări, iar asta o face fericită, să știe că există încă o formă prin care să-l vadă.
Cu fiecare pagină în care Irene își descrie iubirea devenim mai sceptici, mai încruntați pentru că nu se potrivește cu ce știm noi despre dragoste, există aici mai multă pasiune și devoțiune și romantism decât în orice film romantic, și asta ne intrigă, vrem să vedem până unde se poate merge sau ce vrea să ne spună de fapt Manuel Vilas prin intermediul acestei Irene care ne povestește cum și-a îngrijit soțul în ultimele lui luni de viață, cum a văzut tot procesul prin care el dispărea, dar ea simțea doar iubire și chiar atracție unde oamenii simt frică. Când descrierea dragostei ei ajunge la un apogeu pe care e greu să-l înțelegem aflăm adevărul, aflăm că mare parte este imaginația femeii, aflăm că lucrurile nu s-au petrecut chiar așa sau deloc așa, dar ce rămâne e nevoia ei de dragoste și nevoia ei de a nu-și uita soțul.
În afară de povestea centrală, este și o poveste a mobilei, sună banal sau haios, dar Marce are un magazin unde vinde mobilă, și nu doar atât, are teoria lui care spune că nu poate dura o iubire dacă cei implicați nu au o mobilă ca lumea. Normal că putem să nu dăm importanță viziunii lui, dar este atât de frumos explicată, iar el se dedică atât de mult pasiunii lui, încât nu putem să n-o luăm în seamă. Spune Irene așa: de asta au avut un magazin de mobilă, pentru că mobila e mai reală decât multe povești de dragoste. Mobila rămâne când dragostea dispare.
Și mai este ceva, fie că Irene își inventează povestea sau crede în ea, e vorba despre plăcerea de care are nevoie ca să supraviețuiască. Ea folosește acești amanți pasageri ca să-și vadă soțul în ei și ca să obțină plăcerea pe care o obținea alături de el. Poate se refugiază în sex pentru că n-are niciun scop în viață, e și ăsta un mod în care îi putem interpreta comportamentul, dar ar însemna să n-o înțelegem cu adevărat și să nu fim alături de această ultimă romantică sau această ahtiată după iubire. Irene trăiește pentru plăcere an după an, amant după amant, doar asta i-a rămas ca formă de supraviețuire. Cuvântul ăsta, plăcere, și conceptul în sine îmi amintesc de extraordinara carte Colibri a lui Sandro Veronesi, unde personajul masculin recurge la același lucru: a face ceva care îi produce plăcere ca să treacă peste ceea ce nu poate trece altfel, doar că în cazul lui nu era vorba despre sex.
Manuel Vilas vrea să meargă până în pânzele albe cu tot ce înseamnă romantismul și iubirea într-un cuplu, și de asta practic Irene nu depășește niciodată pierderea soțului, oricât încearcă, pentru că într-o poveste de dragoste ideală nu există nimic în afară de cei doi.
Irene este femeia care nu se descurcă, deși are destui bani, ea nu face față lumii, de asta are nevoie de iubirea lui Marce chiar când el nu mai e, de asta își inventează continuarea poveștii cu el pentru că simte că doar așa e protejată, doar așa se poate apăra.
În toată atmosfera de fantezie, apar din când în când și gânduri (mai) realiste ale lui Irene, unde se vede așa cum e, de fapt, își înțelege condiția și situația, și chiar poate să fie ironică sau dură cu ea însăși.
Ca un ax în jurul căruia se rotește viața femeii, apare un poem de Quevedo și versurile lui o însoțesc permanent și dau frumusețe amintirilor ei fabricate, aruncă un văl de magie asupra a ce ar fi putut să fie viața ei, și totuși în final se întreabă singură dacă au vreun înțeles versurile sau sunt doar frumoase, ca atâtea poezii care nu spun nimic, nu o ajută cu nimic, nu îi arată ce înseamnă tot ce i se întâmplă.
Manuel Vilas își pune personajul principal să înceapă un fel de road trip pe drumuri care nu se îndepărtează niciodată de mare și asta face Irene, ca un copil silitor, ascultă și își conduce BMW-ul decapotabil din hotel de lux în hotel de lux, și în timp ce-și trăiește plăcerea cu noii amanți, își construiește trecutul alături de Marce, un trecut care n-a existat, dar de care ea nu vrea să se desprindă: tot secretul universului trăia în mâinile lor. Nu au văzut nimic în viață care să se poată compara cu a sta împreună și a se iubi.
Pusă în fața realității, Irene trebuie să recunoască faptul că a trăit o fantezie și ea acceptă, dar asta doar pentru că știe că mai devreme sau mai târziu se va întoarce în lumea ei, acolo unde își poate reinventa și modifica povestea după cum vrea. Când e întrebată de ce nu poate renunța, ce anume avea așa deosebit Marce al ei, Irene răspunde:
Nimic, era ca toată lumea și ca nimeni(...) Era un bărbat comun, ca mii și mii de bărbați comuni. Unul dintre cei pe care-i vezi în metrou sau într-un bar sau într-un magazin sau la un semafor. Unul care merge pe stradă și apoi dispare. Un bărbat comun. Nici măcar un bărbat în ploaie, pentru că în Madrid aproape că nu plouă.
Prozatoare, autoarea volumelor Săptămâna merelor coapte (2012) și No, Thank You (2014), Alexandra are o specializare în cultură spaniolă și publică în mod frecvent proză scurtă, cea mai recentă apariție fiind Kyparissia (Litera, 2020).