Bărbatul se opri din alergat și privi în urma sa, spre locul unde își abandonase căruțul cu două roți. Se făcuse foarte cald, deși nu trecuse de zece. Își potrivi pe umăr sacul de merinde în care îndesase niște pastramă de oaie, o sticlă de apă, un cuțit de ofițer și harta pe care i-o dăduse unchiul său înainte să plece la război. Mai aruncă o privire spre tunel și începu să coboare cărarea abruptă, străjuită de ierburi arse și scaieți uscați. Când ajunse la ecartamentul căii ferate se opri să își tragă sufletul. Scoase sticla cu apă și bău cu înghițituri mici. Apoi își turnă în palme și se stropi pe față. Lăcustele mici și gri săreau când picioarele i se mișcau prin iarbă. Avusese noroc. Santinela ce păzea intrarea în tunel nu îndrăznise să îi ia urma, de teamă să nu fie acuzat că își părăsise postul.

Trecu de Casa Beiului tocmai când soarele îl lovea direct în creștet, apoi o luă pe faleza de pământ, coborî poteca în serpentină și ajunse la plaja din Vii. Ascultă pentru o clipă zumzetul acela de voci, râsete și voie bună, apoi se amestecă și el printre turiștii veniți la băi și vânzătorii de bragă, turtă dulce, acadele și fistic.

*

Memet se aplecă să ridice cârpa cu care dădea lustrul final, însoțit de semnătura de maestru ce desăvârșea de fiecare dată pantoful așezat pe scăunelul din fața sa: un scuipat sănătos. Trase agil cartonul dintre piciorul clientului și încălțăminte, pentru a proteja ciorapul fin de mătase. Scutură cârpa într-o parte, ferind astfel pantalonul din stofă englezească, de posibile resturi de vacs. O apucă de capete cu un gest de expert și începu să o plimbe stânga-dreapta pe botul perforat al Oxford-ului de culoarea coniacului. Fără să spună o vorbă, bătu de două ori cu peria în lădiță. Un semnal bine știut când mușteriul trebuia să schimbe piciorul.

Cel căruia Memet îi lustruia pantofii era un bărbat trecut de prima tinerețe, cu părul grizonant, pieptănat atent, cu cărarea pe o parte, îmbrăcat cu un costum la modă, închis la doi nasturi și pantaloni largi cu manșetă. Cămașa albă, purta o amprentă discretă de ruj pe gulerul scrobit. Ținea în mâini un ziar desfăcut din care citea. Se apropia ora prânzului, iar terasa din fața hotelului Elita era plină ochi. Ochii îi căzură pe un anunț de la mica publicitate DE VÂNZARE Packard turism model nou 4 locuri perfectă stare. Adresa Negru Vodă 5 Constanța. Scoase un stilou cu care sublinie adresa. Apoi dădu pagina și zise:

— Ia uite, domnule, ce spun ăștia. Cică "Cerem domnului primar și Municipiului să dispună măsuri serioase pentru curmarea țigăniei din Piața Independenței, asediată de cârciume și de Jazz-uri urlătoare. În acest scop să impună respectarea ordonanței cu privire la timpul până când se admite să cânte muzicile... să ordone sfârșitul scandalului dintre cârciumarii cari organizează în fiecare seară cu muzicile lor concursuri frivole pentru atenția publicului... Și să intervină pentru închiderea tavernei Luther, unde se speculează publicul la modul cel mai ordinar, cu toate că se servesc alimente alterate...". Ca să vezi, domnule, chiar ieri am mâncat acolo.

— Nu vă faceți griji, efendi! Memet îl știe pe patron. Luther e evreu bun. Mâncare bună.

— Așa știam și eu, dar nu vezi ce scriu ăștia de la gazetă? Pe cine să crezi? Or vrea să îl sape, cine știe cine i-a plătit.

— Zevzec! Bucluc este cu gazeta. Efendi, mai bine îl credeți pe Memet, nu gazeta.

Arhitectul privi către statuia lui Ovidiu. Poetul latin scruta impasibil întinderea de ape, indiferent la micile cancanuri ale Peninsulei.

— Memet, parcă așa ziseși că te cheamă, tu te-ai născut aici, în Constanța sau ai venit de la Constantinopole?

— Aici, efendi. Dar de ce întrebi pe Memet asta?

— Așa. Eram curios. Știai că statuia asta, acum vreo 15 ani era pe cale să dispară? În 1916, când nemții și bulgarii au ocupat Piața, au dat-o jos. Și atunci, un căruțaș bulgar a vrut să o ducă în Bulgaria, ca pradă de război. Doar că bătrânul ar fi murit, cică, în drum spre Ostrov, iar statuia a stat câțiva ani pe marginea drumului, răsturnată și abandonată. Ce soartă! Da, ia zi-mi, tu știi cine e bărbatul ăla de pe soclu?

Memet nu răspunse, preferând să îi arunce arhitectului o privire plină de reproș.

— Bine, bine, iartă-mă! Cum am putut să te întreb așa ceva...

— Aferim, efendi, păi, crezi că Memet e prost? Sunt sărac, dar nu prost. Eu puteam să fiu om bogat, dar uite ce am ajuns să fac. Că eu pentru copiii mei trudesc. Patru am. Și trăim ca vai de noi, aman, aman. Turcul lăsă cârpa jos, închise cutia cu vacs și-i făcu semn bărbatului să se aplece. Dacă ai știi, bre, că eu am știință de o comoară, doar că, nu știu cum să fac. Și mă gândeam că poate mă poți ajuta, că dumneata ești om cu carte.

— Ce comoară, Memet? zise arhitectul și zâmbi neîncrezător.

— O moștenire. Bijuterii, aur. Mi-a lăsat tot, unchiul meu, Ali Hassan Vecusi. El era tot de aici, din Constanța.

Arhitectul ascultă până la capăt povestea incredibilă a turcului din care află că unchiul său, înainte de a pleca la război, ascunsese toată avuția câștigată din negustorie sub o piatră din zidul tunelului de cale ferată care ducea la silozurile din port. O casetă cu bijuterii și monede de aur. Bătrânul decedase la Constantinopol nu înainte de a-i da lui Memet un plan de care să se folosească pentru identificarea locului unde fusese ascunsă comoara.

— Acolo e ascunsă, yemin ederim Am fost să o caut, dar zevzecul de mine, m-am dus ziua în amiaza mare că așa socotisem că pot să văd cine și de unde vine, ca să mă feresc. Am luat aminte dacă sunt mai multe santinele, dar tocmai atunci venise și un control grăniceresc și m-au prins.

— Păi, și cum ai scăpat?

— Am reușit să mă fac nevăzut când soldatul și grănicerul se certau care să mă predea la Poliție.

— Și când s-a întâmplat asta, Memet?

— Anul trecut. Tot prin august. De aia zic, Memet putea să fie bogat. He, he, efendi, pe onoarea mea dacă te mint.

Turcul oftă și începu să își strângă lădița cu perii și cremă. Tamam, tamam!

— Stai puțin, Memet! Tu nu îmi vinzi gogoși, nu-i așa? Îmi poți arăta harta? O mai ai?

— O am, sigur că o am, dar ce dracu să fac cu ea? Comoara e în tunel. Tunelul e la statul român. Ce poate face Memet, un biet lustragiu...

Turcul părea sincer. Terminase de strâns, își ridică scaunul, apucă lădița și dădu să plece, uitând chiar să-și ia banii de la clientul său, când acesta îl opri.

— Memet, uite ce trebuie să faci. Dacă povestea ta e adevărată, eu te pot ajuta. Pot vorbi cu cine trebuie, am relații. Dar trebuie să mă bazez pe ceva. Vreau să îmi aduci harta. Mâine, ne vedem exact în acest loc. Uite, ține, zise și îi întinse o hârtie de zece lei, prețul a două cafele Marghiloman băute la Palas. Memet înclină din cap, luă banii și îi băgă în buzunar, apoi ridică privirea și zise:

— Allah să vă dea sănătate. Pe mâine.

Femeia așezată la masa care dădea spre grădina de vară sosise în aceeași zi cu trăsura de la Mamaia. Făcuse o alegere proastă, căci drumul fusese lung și obositor. Dar așa o sfătuise, să ia o trăsură, ca să poată admira natura în toată frumusețea ei, căci era prima ei vizită la mare.

Purta o rochie verde deschis, din mătase, cu mâneci bufante, talia accentuată și umerii evidențiați. Pe sub falduri i se ghicea conturul picioarelor zvelte, acoperite de un ciorap fin, cu cusătură la spate. Pantofii cu toc discret, în ton cu moda, băteau ritmic podeaua. Termină de fumat țigara, o strivi în scrumieră și ceru nota, exact în momentul în care arhitectul apăru în ușa de la intrare. Își scoase pălăria și înclină din cap. Femeia se așeză la loc pe scaun.

— Draga mea, îmi cer iertare, sunt un măgar. Am lăsat o doamnă să mă aștepte, dar sper că o să mă înțelegi când îți voi povesti motivul pentru care am fost reținut mai mult. Cum a fost călătoria? Cum ți se pare Constanța? Știi, după războiul Crimeii, aici era o așezare aproape ruinată, cu câteva case și o mână de locuitori. În mijlocul orașului, moloz și maidane, iar de pe la Grand Hotel spre Anadolchioi nu te puteai aventura decât cu pază, de frica lupilor, iar acum...

— Mai bine luam automobilul. Am înghițit tot praful de pe drum și m-a hurducăit de mi-a amestecat mațele. Mi-a trecut și foamea. Femeia ridică privirea și zise: Vezi că motivul pentru care ai fost reținut e pe gulerul cămășii tale.

— Poftim? Ce motiv? A, ce, asta?, zise și își răsuci gâtul pentru a vedea urma. Nu e ce crezi. E rujul tău. E cămașa cu care am sosit. Nu am mai dat-o la spălat. Mi-am dat-o jos cum am ajuns. Apoi am îmbrăcat-o azi.

— Cât de simplu. Cum ai tu răspuns la toate. În definitiv, știi ce? Faci ce vrei! Nu mă interesează. Acum te ascult. Ce ai rezolvat? Ai vreun plan?

— S-ar putea să am. Și din acest motiv te-aș ruga să mă însoțești la o adresă. Uite, aici, zise și îi arătă un anunț in ziar.

— O, domnul arhitect își ia limuzină?

Nu apucă să îi răspundă căci pianul lui Gogu Botea, lansă primele acorduri ale piesei lor, Tango-țigan. Arhitectul trase scaunul și își invită partenera la dans.

Memet ajunse în piață cu noaptea-n cap, așa că atunci când apăru bărbatul pe care îl aștepta, deja terminase trei clienți. Dădu apoteoticul scuipat și zise:

— Tamam, bre. Gata. Să vă fie de bine! Apoi îi făcu arhitectului semn să pună piciorul pe scăunel.

— Ei, cum e, Memet? Văd că ai avut ceva mușterii. Ia zi, ai adus harta?

— Adus, zise turcul și scoase din buzunarul ilicului o bucată de cârpă pe care era desenat rudimentar un fel de traseu liniar cu săgeți și cuvinte în turcă.

— Asta e harta ta? zise dezamăgit arhitectul. Păi, cum vrei să îi convingi pe ăia cu asta? Măcar știi ce înseamnă?

— Știu, efendi. E numărul de pași și numărul de pietre, de jos în sus. Aici, uite, unde e semiluna asta, la fel e însemnată și piatra care trebuie dată afară din zid. Opt sute de pași, zidul din stânga, când intri. A noua piatră. Dokuz Kaya.

— În fine. Sper să te creadă. Dar dacă e adevărat și vei găsi comoara, atunci nu ai de ce să îți faci probleme. Acum, bagă bine la cap ce o să îți spun. Te duci la garnizoană. Ceri să te primească locotenentul Vârcolaș. Îi spui că vii din partea mea.

— Efendi nu vine cu mine?

— Oh, în niciun caz. Nu vreau să îmi leg numele de așa ceva. Am și eu o reputație. Nu spun că nu te cred, dar dacă nu găsești comoara? Dacă află presa? Te duci frumușel, că e averea ta. Îți ceri un drept care ți se cuvine, dragul meu.

— Și ce să spun?

— Că vii de la Constantinopole ca să ridici o comoară ascunsă în tunel. Ce mi-ai zis și mie, povestea cu unchiul. Ești cetățean străin și îți revendici dreptul de proprietate. E dreptul tău. E avutul familiei tale, nu faci nimic ilegal. Când vor auzi că ești străin o să îți dea și vreo doi soldați să te ajute să scoateți piatra. Îi cinstești tu, dacă o să găsești aurul.

— Deci, spun că vin din partea la domnu arhitect. Cum vă zice?

— Bedeus. Iosif Bedeus.

— Desigur, Iosif. Memet mai înclină o dată capul și se pierdu ca o umbră în șalvari prin piața care acum forfotea de lume, în vreme ce elegantul arhitect grăbi pasul spre o întâlnire foarte importantă.

Memet, ciocăni timid în ușa biroului ce găzduia comenduirea garnizoanei. Niciun răspuns. Mai bătu o dată, un pic mai tare. După încă câteva clipe se hotărî să apese pe clanță. Prin deschizătură văzu o anticameră cu o masă de lemn și două scaune. Intră și se așeză pe unul din ele. Din spatele ușii capitonate se auzeau niște voci înfundate. Așteptă ca cei dinăuntru să facă o pauză și bătu în tocul ușii. Nu îi răspunse nimeni, dar imediat ușa se deschise și în pragul ei apăru un ofițer în cămașă.

— Unde e Tase?

— Cine?

— Ordonanța mea. Dumneata cine ești? Cum ai intrat aici?

— Eu sunt Memet. Am..am intrat pe ușă. Am cicănit, da nu a răspuns nimeni.

— Și ce vrei?

— M-a trimis efendi arhitect.

— Ce arhitect, domnule, cum îl cheamă?

— A...Iosef.

— Care Iosef, nu cunosc niciun Iosef. Bun, și ce dorești de la mine?

Memet nu răspunse. Rămase cu privirea ațintită asupra celuilalt bărbat care asculta întors, discuția lor. Era un tip corpolent și asudat, cu părul ondulat și fața roșie. Avea petrecut în jurul gâtului un prosop cu care se ștergea de transpirație. Nu purta haine militare.

— Dumneavoastră sunteți locotenentul Vârcolaș? Poate că am greșit adresa, zise Memet și dori să iasă din birou.

— Eu sunt. Dar nu mi-ați zis în ce problemă, îl opri ofițerul cu o mână pe umăr.

— Eu am venit de la Constantinopole. Mă numesc Memet Vecusi. Pe unchiul meu îl chema Ali Hassan Vecusi. Din Constanța. Dar a murit la Bosfor. El a îngropat averea în tunel. Am venit să cer dreptul meu. Vă rog să mă ajutați.

Tipul solid, care stătuse până atunci întors, se ridică și se apropie de Memet.

— Ce tot îndrugi acolo, omule? Ce avere? Ce tunel?

Memet încercă așa cum putu să le spună întreaga poveste, le arătă și harta care indica locul precis, le zise de faptul că fusese sfătuit de arhitect să vină și să le ceară ajutorul. Ba mai mult, făcu o greșeală copilărească și le mărturisi că încercase singur, în urmă cu un an să găsească comoara, dar fusese surprins de grăniceri.

Cei doi își dădură, atunci, seama că cel din fața lor nu venise de la Constantinopole și probabil încerca să îi tragă pe sfoară. Cel puțin, asta crezuse în primă instanță, șeful stației CFR port Constanța, căci după ce se șterse cu prosopul, ridică receptorul și ceru cu un anume Moștenescu de la Siguranța Statului.

Numai că Memet, deși nu se putea lăuda cu multe lucruri, avea un instinct excepțional de supraviețuire. Înainte ca cel de la capătul firului să răspundă, se făcu nevăzut. Din păcate, însă, dacă prima dată nu se interesase nimeni de soarta lui, acum Siguranța găsise un pretext perfect pentru a solicita suplimentarea fondurilor de la buget invocând o amenințare teroristă cu bombă având ca țintă tunelul Carol I. Astfel că, în mai puțin de o săptămână, Memet fu găsit și arestat sub acuzația de plănuire a unui atac terorist.

— Te rog să repeți ce mi-ai spus mie și domnului procuror. Doar ți-am spus, eu îți vreau binele, Memet, dar cum să te mai cred când de fiecare dată îmi spui altă poveste. Hai, de la început.

Memet începu să vorbească rar și calm ca și cum ar fi spus povestea unui alt om.

— Era război. Turcii se retrăgeau din Dobrogea, iar eu, Vecusi Memet, de meserie lustragiu, țineam în gazdă un ofițer turc grav rănit. Ca să nu fie prins de români, m-a rugat să-l duc cu căruța la Bazargic, că de acolo voia să treacă în Bulgaria. Dar, mai înainte, m-a rugat să îl duc la tunelul din port, unde, spunea el, îngropase o comoară. Am mers de câteva ori cu el, dar nu puteam să ne apropiem din cauza trupelor bulgărești care ocupaseră gura tunelului. Când a văzut asta, omul s-a speriat și a zis că nu mai vrea comoara și mi-a cerut să-l duc degrabă la Bazargic. L-am dus acolo și când ne-am luat rămas bun, mi-a dat mie harta. Asta e povestea. Nu mai vreau comoara! strigă Memet. Acum vă rog să-mi dați drumul. Eu nu vreau să pun bomba. Sunt nevinovat. Sunt Memet, lustragiu în Piața Independenței. Vreau la copilașii mei, la familia mea!

În dimineața zilei de 12 august, la orele 10, o comisie formată din prim-procurorul N. Moiseanu, șeful Parchetului Constanța, inginerii Inculescu, Hălăceanu și Seni, comisarul Cicerone Ștefănescu, maiorul Manolescu din partea garnizoanei, cu șeful gării și Memet au plecat cu un vagon special pentru a verifica existența comorii. Vâlva stârnită în jurul acestei povești adunase la gura tunelului câteva sute de gură-cască, localnici, dar și turiști aflați la băi, gazetari cu aparate de fotografiat, copii care se alergau și făceau o gălăgie de nedescris. Pestrițul alai coborî din vagonul oprit la intrarea în tunel. Armata instalase înăuntru niște proiectoare puternice care luminau ca ziua.

Pătrunseră în șir indian, cu Memet emoționat și confuz, încercând să găsească piatra însemnată cu semilună. Din păcate, fumul locomotivelor care parcurgeau zilnic tunelul, înnegrise caroiajul moloanelor, astfel încât cu greu se mai putea descifra vreun semn făcut cu atâta timp în urmă. În transă, Memet continua să numere pașii, până când se opri în dreptul unei nișe ce avea rolul de a proteja lucrătorii feroviari surprinși în tunel de sosirea trenului.

— Dokuz Kaya, rosti Memet dintr-odată și arătă cu degetul o piatră din căptușeala tunelului.

Câțiva zidari începură să lovească cu târnăcopul în locul indicat. Piatra se desprinse neașteptat de ușor, semn că cineva umblase acolo înainte. Memet băgă mâna în golul din spatele pietrei și bâjbâi după casetă. Atinse o bucată de hârtie. O scoase afară și o arătă celor din jur. Procurorul Moiseanu luă biletul, îl despături și citi cu greutate textul scris cu o mână tremurată:

"Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum

Ingenio perii, Naso poeta meo.

At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amasti,

Dicere: Nasonis molliter ossa cubent."[2]

---

[1] Jur! - trad. turcă.

[2] În traducerea liberă a lui Theodor Naum:

Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul iubirilor gingașe, răpus de al său talent.

O, tu, ce, treci pe aice, dac-ai iubit vreodată te roagă pentru dânsul, să-i fie somnul lin.