Altă seară, același decor cu pisici, vin, sifon, Norocica și viața care trece, nu am găsit altă rimă… Simt ce urmează, zice amicul. Te plictisesc? întreb. Niciodată, îmi răspunde, am și eu apoi o poveste.

Era pe la începutul anilor `90, părinții mei, învățători într-un sat de pe valea Dâmboviței, primiseră o parte din livada furată de comuniști și se adunase o recoltă bogată de mere. Ne duceam la Ploieștiul tău, prietene, și le vindeam în piața mare a orașului, ne sculam de la trei dimineața, ca să prindem un loc la tarabe. Domn profesor, îmi ziceam, iar e sfârșit de săptămână, hai la negustoria de sâmbătă. Într-o zi, ca să vindem niște mere văratice, ne-am dus în capitală. S-au oprit lângă taraba mea doi domni, i-am recunoscut, îi văzusem la televizor, erau doi academicieni, așa a zis tata ceva mai târziu. M-au privit de sus și, unul dintre ei mi-a cerut, din vârful buzelor, două kilograme de astea, așa s-a "exprimat", cum le zice, mere… Părea plictisit, ca un intelectual rătăcit prin mulțime. Apoi, s-a uitat în jur, ca și când n-ar mai fi fost altcineva în afară de ei și i-a spus celuilalt, cu care venise: Platon afirmă, dragul meu, că statul e o instituție naturală, anterioară individului.

Poți să-ți dai seama cum au rămas savanții din piață, când subsemnatul, vânzătorul de mere, cu mâinile pline de praful dimineții de vară, căutând gura pungii, cu tasul plin cu fructe, am rostit cu vocea mea pierdută în vacarmul din jur: Aristotel, domnilor, nu Platon... Cei doi intelectuali de capitală n-au mai scos o vorbă, au uitat să ia chiar și restul, pe care eu îl așezasem pe tarabă. Unul dintre ei, cel mai bătrân, întorcea capul la fiecare doi metri și se tot uita în punga plină cu mere de vară. Platon, Aristotel, ce mama naibii!