Poate că ar trebui să vă spun câte ceva despre cel care sunase în miez de noapte la ușa lor. Deși nu cred că asta e important. Mai important e, cred, motivul pentru care o făcuse, poate ar trebui să vă descriu groaza tăcută din ochii lui, o teamă mascată de un comportament ce se dorea normal, la fel ca atunci când ai suna în miez de zi, iar lucrurile ar părea absolut firești. Doar că nu erau. Nu aveau cum să fie, când toți ai casei se pregătiseră de culcare, stinseseră toate luminile și erau pe cale să ațipească.

Am spus că a sunat? De fapt nu avea cum să sune, căci soneria lor nu mai mergea de mai bine de zece ani. Cei care veneau la ei, băteau. Sau ciocăneau. Nu sunau.

Auzi, așadar, la început, câteva ciocănituri timide, ca și cum cel aflat în spatele ușii s-ar fi temut să nu trezească vecinii. Chiar crezu că i se păruse, căci era aproape să adoarmă, dar iată că ciocăniturile se întețiră, apoi se transformară, de-a dreptul, în bătăi cu pumnul. Se ridică în șezut și așteptă câteva clipe, în întuneric, confirmarea că ceea ce auzise fusese real. Urmă un moment de pauză, de câteva secunde, apoi bătăile reîncepură. Se duse la ușă și privi pe vizor, însă nu văzu nimic. Probabil, cel din spatele ușii îl simțise, cumva, deși venise tiptil, căci îl strigă pe numele mic. Recunoscu imediat vocea.

— Iartă-mă de deranj, dar nu aveam unde să mă duc. Putem sta un pic de vorbă?

— Sigur, dar ce s-a întâmplat?

— Aș putea intra?

— Da, scuze, sigur că da, intră. Hai în sufragerie. Încet, să nu-i trezim pe ai mei.

Ai lui se treziseră, însă preferaseră să nu iasă din cameră, ascultând, probabil, din spatele ușilor lor, discuția din hol.

Aprinse lumina și îl conduse în sufragerie. Atunci îi observă ochii. Erau încremeniți de spaimă, așa cum nu îi mai văzuse niciodată.

Oaspetele insolit luă loc, stânjenit, pe un colț al canapelei, frecându-și mâinile fără încetare.

— Cred că a venit, zise cu vocea gâtuită.

— Cine a venit?

— O să spui că am înnebunit. Să știi că nu am băut nimic. Îți dau cuvântul meu. Mă știi că nu beau, dar ce s-a întâmplat în noaptea asta...eu, acasă, nu mă mai întorc. E încă acolo.

— Cine? Nu înțeleg. Despre cine vorbești?

Musafirul îi puse o mână pe umăr, îl privi în ochi și zise:

— Taică-miu. S-a întors.

— Cum? Nea Titi? Stai că mă sperii și pe mine. Ce vrei să spui?

— El este. În carne și oase. Îți jur! Măi, omule, înțelegi? S-a întors.

Cel trezit în miez de noapte îl privi cu neîncredere și teamă, așa cum privești un om care a luat-o razna și nu știi ce să-i mai spui. Vizitatorul său părea, însă, că se liniștise un pic. Lăsase privirea în pământ, dar continua să își frece mâinile.

— Dar cum poate fi posibil? Ascultă-mă, liniștește puțin! Îți aduc un pahar de apă. Ai visat și te-ai speriat. Sunt unele vise care par atât de reale, încât ne iau mințile. Nu vrei să sun, totuși, la salvare? Poate ai suferit un șoc, poate că ai nevoie de ajutor și eu nu mă pricep să ți-l ofer. Poate or să îți facă un calmant, ceva, nu știu.

— Nu sunt nebun, dacă asta crezi. L-am lăsat acolo, în casă. E încă așezat la masă, am băut o cafea cu el, la început nu știam cine e, mă aștepta când am ajuns. Am crezut că e un bărbat care seamănă foarte bine cu el.

— Păi, asta trebuie să fie. Cineva care se dă drept el. Un escroc. Ce voia de la tine?

— Nimic. De fapt, nu a scos un cuvânt. Stătea acolo pe scaun, se uita la mine și zâmbea.

— Și tu, nu ai zis nimic? Nu l-ai întrebat cine e și ce vrea?

— Am încercat, la început. Eram șocat să îl am în față după atâția ani. Apoi mi-am dat seama că ceva nu era în regulă. Era exact așa, ca în ziua în care a plecat. Parcă timpul nu lăsase nicio urmă pe chipul lui. Poate doar un pic mai slab, în rest, nimic care să arate că îmbătrânise măcar cu o zi. Avea chiar și aceleași haine pe el. Ce te uiți așa? Nu mă crezi, nu?

— Nu știu. Pare incredibil. Tu, în locul meu, ce ai zice?

— Ai dreptate. Dar erai singurul om care m-ar fi crezut. La cine să mă fi dus?

— Și zici că, cel care crezi că e tatăl tău, a rămas acolo unde l-ai lăsat?

— Da. Cum ți-am zis, am încercat să aflu mai multe, cine e, de unde vine, dar fără rezultat. Se uita la mine lung și îmi zâmbea. Enervat, m-am repezit la el, l-am apucat de umeri și am început să îl scutur cu putere și să strig: cine ești, ce vrei de la mine. Cum stăteam așa, aproape de el, am simțit un miros de busuioc și tămâie și parcă mâinile mele treceau prin hainele cu care era îmbrăcat. M-am speriat și am fugit din casă. Nu știam ce să fac. Pentru câteva clipe am crezut că visez, așa cum ai zis și tu, dar totul în jurul meu era real. În liniștea nopții, teii miroseau înnebunitor, metalul porții de care mă sprijineam se simțea rece, am văzut chiar câțiva oameni, vis-a-vis la terase. Apoi am plecat spre tine. E adevărat, s-a întors.

Deodată, ușa de la sufragerie se deschise și în cadrul ei apăru soția lui. Albă, cu chipul împietrit, de parcă văzuse o stafie. Cu o voce stinsă, înainte să se prăbușească, îi spuse:

— Te caută o femeie. E în bucătărie. Seamănă cu mama ta.