Bonifacio, sanctificetur… Deschid acest album cam turistic și nu-mi dau seama dacă albastrului îi stă mai bine ca substantiv ori adjectiv. Analfabet vizual, nu știu ce să spun despre fotografiile lui François Balestriere. Mă agăț însă de textele semnate de Marie-Hélène Ferrari. Ca spectator, nu ca știutor: Arrive le poète, son crayon à la main,/ Le poète ouvre les yeux:/ Ceux des autres avec les siens./ E la boue grise se fend en deux,/ S'ouvre la robe blanche de murs,/ Frôlée des suaves caresses de l'azur./ Les soleil est versé dans les recoins obscurs,/ Et repeint d'embruns, le granit fade et dur./ Alors tendrement, d'un large pinceau d'or/ Il dessine sur le ciel deux mots: «J'adore».

Mă rog, scrisul despre cer și nori predispune la o candoare vecină cu prostul gust. Nu se pune nimeni cu Petru Creția. Căci e de presupus că ați citit Norii…. La fel de chicios e să aduci vorba, mai nou, de fractalii, când știi foarte bine că în liceu abia scoteai un 5 la mate. Cum și sarcasmul e prea uzitat ca să nu fie prea ieftin, un compromis ne-ar trebui. Oricât de antipatică este astăzi media, a treia cale, mijlocul, lăsatul de la tine. Și orice formă de între.

Așa-i trebuie lui Michel Pastoureau, de albastru ne ardea nouă? Nu-i era clar că astăzi nu dai bine dacă nu strâmbi din nas la orice? Mai ales că nu suntem aici de la purcederea văzduhului. Și sunt multe ceruri între noi și albastrul dintâi al lumii. Mult-mai-înaltul sare și acum peste spinarea acestei culori, ca să deschidă alte și alte nuanțe. Și să se reverse, niciodată egal cu seninurile sale, numai în necuprinsul din el însuși. Habar n-avem unde se îndreaptă, nouă păsându-ne numai de amprentele lui pe cărările noastre. Și totuși. Albastrul n-a înființat chiar pe nimeni?

Albastrul deschis e un Dumnezeu timpuriu. Când azuriul bate-n bleumarin, divinitatea își simte deja toate vârstele. Zugrăvit peste tot, Dumnezeu nu mai are loc de propriul Său albastru. L-am vrea un om-ca-noi-toți. Un tip cu necazuri. Nici nu-i de mirare. Ochiul ni se împiedică în dreptul amiezii, pierzând memoria cerului de până atunci. Ajuns astfel la jumătatea sa, albastrul oscilează între nuanța care-l provoacă și cea care-l ațipește. Să nu i-o luăm în nume de rău. Speranța este, oricum, un transfer continuu între albastru și albastru: după Wassily Kandinsky, chiar există o circularitate în ADN-ul acestei culori. De aceea ni se pare că albastrul ar fi a-toate-încăpător, dând ocol firii cu o certă lejeritate. Albastrul e o marcă a cuprinderii, a înfășurării, a acceptării în. Este semnul unei circularități difuze, involuntare, permisive. Semnul unei interiorități ospitaliere, întredeschise. Dar și ambasadorul unei distanțe pe care nu o acceptăm decât micșorând-o.

Seninul se mută ici-colo. Iar azurul pe care-l ridici din visele aproapelui absoarbe năzuințele albastrului tău. Mai e ceva de încercat? Să te sustragi oleacă ție însuți. Să nu te mai ții minte așa de bine, ca să ieși mai ușor în largul cerului. Așa o să-ți procuri un nou dincolo în care să afli tot ceea ce ai mai putea fi. Și uite așa o să-ți devii întruna altul. Deschis tuturor posibilităților neprobate încă. Mai ales că cerul e acolo unde îl trimitem noi, toate variantele de albastru adecvându-se la o geografie interioară, fluidă, sinceră. De fapt, ochiul e acela care își creează seninul. Și-l fixează acolo unde imaginația îl instaurează. Iar albastrul este măduva unui mănunchi de scrutări; care vor să-i smulgă ceva și apoi încă mai mult, până ce-l decolorează. Da, evocăm un același albastru, fiecare gândindu-se, totuși, la o altă nuanță, născută nu dintr-o cromatică obiectivă, ci din felul în care resimțim relația cu văzduhul. Albastrul nu sponsorizează celebrul I'm feeling blue, din fiecare ianuarie. Așa că ziua cea mai depresivă din an nici nu are zodiac. Fac și astrele grevă.

Cerul este incintă, este seră, este abur pe ochelari. Ce mai, e un cer la capac. Soarele nici măcar nu mai bâlbâie vreun răsărit. Razele lui se crispează, ca să intre într-un fel de constricție vizuală. Cerul își târâie albastrul pe urmele noastre. Culoarea nu-i de capul ei. Se termină acolo unde nu mai poate pământul. Ceea ce nu înseamnă că verticalele nu se cuceresc neîncetat. Nimeni nu-și cumpără, din prima, pălăria lui de cer. Acolo, sus, se știe de ce suntem în stare: de exemplu, la ce adâncime ne îngropăm albastrul, și încă de tânăr. Sunt destule de spus și puține de făcut. Bunăoară, în literatura actuală, angeli radioși înregistrează o importantă creștere demografică. Și-i degeaba. Cerul zilei de azi se cam încruntă. Însă trece de noi fără să pățească nimic. Se teme de această planetă care nu mai încape în circumferința propriei sale rotiri. Multa vorbire ne ponosește seninul: cu doleanțe, nu cu rugăminți, cu depoziții, nu cu mărturii. E deja un cer stors, muced și zdrențuit la orizonturi. E gârbov și destrămat în albastrul lui, ca un sacou ros în coate. La meteo e acoperit și atât, nu vă gândiți la prostii. E ascuțit și contradictoriu dimineața, e concluziv și rotund mai spre seară. Nu mai știe nici el ce pigment să propună. Joacă mult pe cartea griului: totdeauna mai stabil, mai modest, mai la locul lui. Grizonările știu să fie echidistante, sintetice, hibride. Păcat de noi. Prea puținul cer dă o mare criză de albastru. Căci penele de înger ori îți apar din răsputerile tale ori nu-ți mai cresc deloc. Dumnezeu nu are atelier de pus aripi.

Retrăgând albastrul din ocheadele care-l confiscă, cerul ne scapă apusul peste degete. E atât de mult albastru de pus la loc încât, dacă ne-am potrivi, toți ochii de culoarea asta s-ar fi închis demult. Oamenii se cațără pe Cer, dar acesta își închide răbdările. Știm însă că acolo, sus, n-o să se termine tocmai acum albastrul de adus aici, la ferestre. Azurul e un fior de lumină într-un frison de întuneric. Dar după atâtea înnoiri, ne-ar prinde bine un senin permanent. Mai ales că, sub un cer alăturat, norii miros a praf de pușcă. Prin aglomerația matinală, fiecare își caută o altă țară: un paradis de adopție, în care să-și ascundă cerul; pitit pe undeva pe-aproape, acesta s-ar apăra de atâtea alte tânjiri care îi subțiază albastrul.

Privitul în sus nu mai e un gest profund, e un reflex prelungit. Gestul e grevat de cultură, reflexul e costumat de instincte. Și tot ce odinioară era clar, astăzi e, mai degrabă, subsidiar. Or, vorba lui Nassim Nicholas Taleb, zeilor nu le plac semnalele ieftine. De aceea prefer albastrul de profunzime aceluia de altitudine. E un albastru scump la vorbă, nu pune la vedere direcțiile din care vine. Cei care au văzut filmul lui Luc Besson, Le grand bleu – Marele albastru (1988), înțeleg unde bat. Dacă nu și nu, măcar să credeți, pentru voi, nu pentru altcineva, că albastru-i o mare cu ieșire la soare.

Irisul albastru al infinitului e de furat de la Magda Cârneci, din volumul ei Haosmos. În fond, nu scriem nimic dacă nu scriem din puțină invidie. Ochiul e Dumnezeu e Sinele, e lumea care ne îngăduie, dar nu ne include. Sau ne aprobă ca să nu ne iubească. Dar dacă nu ne-am ciocni, când și când, de ofurile astea, nu s-ar întâmpla nimic din ceea ce suntem. Să fie azurul o conștiință de împrumut? Citiți-l pe Jung, le zice el mai bine. Până una alta, hai să instalăm, mai sus de sprâncene, un cer neluat la bani mărunți. Chit că n-o să ne dea atât de mult albastru pe cât plănuiam. Și tot pe el o să-l scoatem dator.