Revistă print și online

Întâlnirea din tren

Ne-am urcat în tăcere, unul după altul, ocupând cele două vagoane de coletărie ce ne fuseseră alocate. Nu aveau banchete, așa că ne-am așezat cu toții pe valize.

— Frasilor, stie țineva unde merdzem? se auzi o voce pițigăiată.

— În colonie, la Băița, îi răspunse o alta.

— Aoleu, ne-am nenoroțit, oameni buni, acolo ne rămân oasele!

M-am ridicat din locul unde stăteam și mi-am făcut loc să ajung lângă pelticul care vorbise. Era un bărbat brunet, cu părul cârlionțat, trecut de prima tinerețe.

— De unde știți că ne duc acolo? Și de ce e așa de rău, dacă nu vă supărați? l-am întrebat.

— Domnule, acolo e moarte sigură, ne duc la mina de uraniu. N-ați auzit țe a zis ăla? La Băița. Muncă grea. În ținți luni, suntem gata!

Trenul porni brusc, cu o smucitură care dărâmă oameni și valize ca pe niște piese de domino. Locomotiva scoase un fluierat ascuțit și trenul se puse în mișcare.

— Până la Deva facem pe puțin zece ore. Și de acolo, la Băița, încă una. E drum lung, hai, mai bine, să ne găsim locul și să nu ne mai foim atât! zise caporalul cu mustața pleoștită.

M-am așezat lângă peltic și m-am proptit cu spatele la geam.

— Petros Vassilopoulos, președintele Comunității Greților din București.

— Vasile Vasilescu. Încântat să vă cunosc. Se pare că știți mai multe despre locul unde ne duc. Ce vom face acolo? Chiar vom munci în mină? Pentru cât timp?

— Ei, pentru chit timp? Țe nu ințeledzeți? Ne duc în lagăr de muncă, domnule.

— Dar de unde știți că din acele mine se extrage uraniu?

— Vorbiți mai înțet! Știu. Am informațiile mele. Acolo, în timpul războiului, deasupra muntelui, nemții ar fi depistat din avion o anomalie magnetică. Uite așa le dădea țeasurile peste cap... Când au înțeput să măsoare, au rămas cu gura căscată. Ei ințercau sa găsească filonul, dar și-au dat seama că, de fapt, nu existau filoane, filonul era însuși muntele. Tot muntele, înțeledzeți? N-au mai apucat să-l țerțeteze în detaliu, pentru că au fost nevoiți să se retragă. Și rușii au preluat de-a gata planurile de exploatare. E uraniu. Dar oamenii nu știu. Sovromul le zițe că extrag plumb și cuarț. Nu există laboratoare pentru radioprotecție. Oamenii se îmbolnăvesc de canțer și mor. Toți mor în timp.

— Dacă nu vă deranjează întrebarea, ce ați făcut de v-au trimis în lagăr?

— M-a pârât un evreu că am vândut ținți monede de aur. Ținți cocoșei. M-au luat în toiul nopții și m-au torturat să le spui cui le-am vândut. Apoi au vrut să știe unde țin ascuns tezaurul. Țe tezaur, domnule? M-au internat la nebuni. La Spitalul 9. La externare, ca să fie siguri că voi muri peste câteva zile, au adus niște aparate, le-au montat pe pereți, iar după țirca o oră de funcționare, au intrat la mine să vadă țe fac. Erau îmbrăcați cu pelerine de cauțiuc cu glugă, cu ochelari încrustați în pelerină, pelerine lundzi până la calchie. Mai mult am murit de spaimă când i-am văzut. Și acum, cu țe a mai rămas întreg din mine, m-au trimis să mor acolo...

— Și eu tot din spital vin. Tot la 9 am stat și eu. Ciudat că nu ne-am întâlnit. În ce aripă erați? Pe mine m-a tratat doctorul Demetriade.

— Demetriade? Bestia aia? Sunteți element reacționar, înseamnă...

— Îl știți?

— Bineînțeles. Dar țe ați făcut mai exact?

— Nimic. E o poveste mai lungă. M-au interogat timp de o lună la Securitate, apoi mi-au prăjit creierul cu electroșocuri și medicamente ca să uit cine sunt. Și chiar au reușit. Nici nu mai știu cum mă cheamă.

— Dar, parcă, v-ați prezentat, Vasilescu, nu?

— Nu este numele meu bun. M-au botezat ei așa, ca să pot intra în rândul lumii, uitați, ăsta e certificatul de naștere. Nou-nouț. Nici nu am împlinit un an.

— Si chiar ați uitat tot?

— În spital mi-au zis la început că am suferit un accident și că de atunci mi-am pierdut memoria, apoi, la externare, Demetriade a avut o clipă de remușcare și mi-a confirmat că fusesem supus electroșocurilor din ordinul Securității. Nu mi-a spus de ce. Dar eu știu că nu aparțin acestei lumi. Visez ciudat, am halucinații și îmi amintesc o realitate pe care am trăit-o în altă parte, dar pe care nu o pot descrie în cuvinte.

— Îmi pare rău. Țe să zic...

Știam că Grecul nu mă credea. Mă privea cu compătimire. M-am uitat pe geam. Ne apropiam de Ploiești. Se simțea deja mirosul de petrol, iar în depărtare se vedeau flăcările portocalii ce ieșeau din turnurile rafinăriei. Le știam de când eram mic, când călătoream cu mama. Adormeam cu capul în poala ei. Din când în când, deschideam ochii să mă asigur că e acolo. Mirosul banchetelor din vinilin, al scrumierei de fontă pe care scria C.F.R. se amesteca cu mirosul pasagerilor, al bagajelor urcate deasupra capetelor noastre. Izul etern al unei lumi statornice, calde și pline de speranță. Sau poate era doar amintirea ei.

— Închide, băi, geamul ăla că miroase a bășini! strigă cineva din capătul culoarului.

De ce credea Grecul că Demetriade era o bestie? De unde știa? Pomenise ceva de elemente reacționare, deci aș fi fost dintre cei care se opuneau regimului. Paganini, bătăile, de ce nu-mi puteam șterge din minte acele imagini?

Am vrut să îl mai întreb ceva, dar omul adormise. Moțăiau, de fapt, toți, cocoșați, cu valizele între picioare.

fragment dintr-un roman în lucru
Narcis AMARIEI

Absolvent al Universtății din București, specializat prin master în literatură americană, traducător și profesor, implicat în numeroase evenimente culturale în Marea Bitranie și în Spania, Narcis Amariei este și prozator. A debutat editorial cu proză scurtă în 2021, cu volumul Popicăria de piatră. Publică în mod curent proză și face parte din grupul Ficțiunea.