Învățătoarea se învârte prin clasă, ca o cloșcă cu puii amenințați de țarcă. Nu știe dacă să se uite la fetița, numai ochi, ori la elevii, care picotesc în bănci, pe două șiruri de bănci. Pe șirul de lângă geam, picotesc cei din clasa a doua, pe șirul ce dă spre ușă, cei din clasa patra. Doar fetița îi ține piept și răspunde atât la întrebările celor din clasa a doua, cât și pentru cei din clasa a patra. Predă la o școală de cătun cu puțini copii într-o clasă, înghesuiți în aceeași sală, pe două șiruri de bănci. Se muncește de două luni să se facă înțeleasă, dar copii de abia așteaptă să pună straița jos, să se tolănească în bănci și să tragă câte un pui de somn. Singura care îi ține isonul este o fetiță numai piele și os, dar cu flăcări de inteligență în priviri. La început, a crezut că fata stă bine de acasă, o fi fată de popă, ori măcar de diac, dintr-o familie cu rafturi de cărți în casă și cu nădejde de a face din odraslele lor oameni cu școală. Dar nici pomeală. Deși fetița venise în primele zile la școală cu mare sârg și o învăluise pe învățătoare în privirea ei de înger prigonit, în următoarea săptămână, eleva era adusă cu japca de bunica, o țărancă ce își trăgea un picior după ea, după ce au coborât-o, zice femeia: "Din nucul cel mare din grădina din deal, doamnă învățătoare, vai și amar de capul nost’, este o sălbăticiune, cum o scăpăm din ochi, cum se aburcă în cel mai înalt copac, stă acolo ca veverița și coboară doar când îi leșinată de foame ori când are de trebăluit prin casă ori prin ogradă, că tare-i harnică mititica, doar atâta știe, să lucre și să se aburce în copaci. Împielițații de frații ei mai mari au speriat-o, zicându-i că o lăsați repetentă dacă nu știe să răspundă la întrebări. De atunci, nu mai vrea să vină la școală, dar mumă-sa stăruie că fătuca asta trebe să învețe, “altfel o să rămânem, măicuță", zice noră-mea, "cu sălbăticiunea pe cap, cine crezi că ne golește ograda când o fi de măritat, nu o vezi câtă-i de neagră și de slabă?" Învățătoarea a luat-o cu buna, a încurajat-o să răspundă la întrebările ei, când, de fapt, nu mai avea pe cine să mai îndemne, ceilalți copii veneau la școală să se hodinească, până s-a pomenit că făcea lecțiile atât la clasa a doua, cât și la clasa a patra, într-un dialog febril doar cu această elevă. Două sărite de pe fix. Ea, fascinată de mintea brici a fetiței, scormonindu-i inteligența cu tot felul de tertipuri pedagogice, fetița arzând de cuziozitate și de bucurie că pot să călătorească amândouă în descoperirea cunoștințelor, ca doi cai de rasă, lăsați liberi să alerge pe câmpuri. După doar două luni, învățătoare o pune pe lista elevilor care vor fi făcuți pionieri înainte de termen, ca recunoaștere a progresului lor școlar excepțional. Dar într-o zi, eleva îi face figura: când o pune să recite poezia dată ca temă de casă în urmă cu două zile, fetița se ridică alene din bancă, spune jumătate de poezie, după care rămâne mută. Orice îndemn al învățătoarei a fost zadarnic. Fetița stă mută în bancă. La observația învățătoarei: "Eu te propun pionieră înainte de vreme și tu nu înveți o poezie de la un cap la celălalt", fetița se prăbușește, ca un sac de cartofi, sub bancă.

A scos-o în nesimțiri sub nucul din fața școlii și s-a jurat că acestei copile nu-i va mai face niciodată niciun fel de observație. Dar această întâmplare o determină pe învățătoare să viziteze familia fetiței. Oameni cumsecade, înglodați în cote către stat, deoarece aveau mai mult pământ decât majoritatea oamenilor din sat, dar comuniștii nu-i lăsau să angajeze oameni la muncă, nu permiteau "exploatarea omului de către om", ca și cum plata cinstită pentru munca cinstită ar fi itrebuit considerată exploatare. A înțeles că oamenii aceia munceau ca robii să facă față cotelor și să își crească cei cinci copii, ba mai aveau și doi bătrâni în spinare. A înțeles că fetița "nu are timp de învățat poezii, doamnă învățătoare, ne bucurăm dacă om avea ce băga în gură la iarnă, ne zbatem cu toții să adunăm ce mai este pe câmp". "Vine la școală, că n-am scăpat de gura mumă-sii, că altfel n-o vedeați până după Crăciun", a spus bunica fetiței. Deci eleva ei a învățat jumătate de poezie, doar dintr-o singură lectură în clasă. Învățătoarea s-a hotărât atunci să stea cu ochii pe această fetiță și să nu o lase să rămână în satul acesta răpănos, în familia aceea înglodată în greutăți. Fata asta trebuie să învețe, trebuie să scape de sărăcie, își zicea învățătoarea întorcându-se acasă, înotând în noroiul de pe ulițe. Din acea clipă, fetița numai ochi, a devenit mâna ei dreaptă în supravegherea exercițiilor din clasă și chiar pentru consultațiile oferite elevilor în rezolvarea temelor pentru acasă. Învățătoarea a înțeles atunci că aici, la țară, trebuie să ceară elevilor doar ceea ce învață ei în clasă. Temele pentru acasă erau pentru copiii crescuți la oraș.