Selim Kaan îl chema, dar mama îi zicea, simplu, Turcu’. Știam și eu câte ceva despre turci, nu de la școală – fiindcă în clasa întâi nu se învăța istorie, doar citire, aritmetică și caligrafie – ci din ce îmi povestise bunica. Turcii erau câtă frunză și iarbă, mereu pe picior de război, puși să prade și să dea foc satelor de creștini, iar pe care nu-l omorau pe loc îl luau rob, ducându-l la Istanbul ca să-l facă păgân de-al lor. Erau războinici din tată-n fiu, ieniceri și spahii care dormeau cu iataganul sub pernă, gata să taie în stânga și-n dreapta dacă se sculau cu fața la cearșaf.

Turcu’ nostru nu părea de-un neam cu osmanlâii bunicii. Era un omuleț liniștit, cu o față pe care zâmbetul o rotunjea și mai mult, făcând-o să arate ca o Lună plină. Într-un singur fel semăna cu otomanii ce fuseseră cândva spaima Europei, ajungând până la Viena, după ce stârniseră de-atâtea ori colbul prin țările române. Aidoma străbunilor lui puși pe cuceriri, Selim venea neanunțat. O dată la două-trei săptămâni, ne pomeneam cu el la ușă – întotdeauna ciocănea, ignorând butonul soneriei. Mama ofta a exasperare și se ducea să îi deschidă, apoi îl invita înăuntru. Urmau vorbele schimbate între ei, aceleași de fiecare dată: tata nu venise încă de la serviciu, nu era nimic, o să-l aștepte. Și Turcu’ se așeza pe unul dintre scaunele din bucătărie, fără să fie poftit.

Vara, oaspetele purta un pardesiu din stofă, lustruit la coate și cu țesătura rărită pe alocuri, iar iarna, un palton la fel de uzat. Oricât de cald ar fi fost în casă, își scotea doar căciula ori șapca, după anotimp, și rămânea cu ea în mână, țeapăn și stingherit. Apoi, amintindu-și brusc de ceva, o lăsa pe genunchi, începând să se scotocească prin buzunarele hainei. Dintr-unul scotea o portocală pe care mi-o întindea victorios, de parcă mi-ar fi adus o bucată din soare. O luam, spuneam mulțumesc ca un copil bine crescut ce eram, apoi o puneam deoparte.

­— O s-o mănânc mai târziu, domnule Kaan, răspundeam privirii lui dezamăgite.

Portocala mirosea a mucegai. Nu c-ar fi fost stricată. Când o descojeam, a doua sau a treia zi, după ce izul dispăruse, avea miezul dulce-acrișor și un gust care mă ducea cu gândul la țările calde, unde asemenea minunății creșteau în pomi, la tot pasul, precum merele noastre. În anii ’60, portocalele erau o raritate – la fel ca bananele sau smochinele – greu de făcut rost, dar mai ales scumpe. Când se aduceau la Alimentara, din an în Paște, se făcea o coadă atât de mare încât, în ciuda numelui, strada nu mai părea destul de lungă.

Însă Turcu’ avea mereu câte o portocală pentru mine, proaspătă și zemoasă sub coaja cu iz de mucegai. Mirosul acela stătut, de igrasie, de la el venea, din hainele ce stătuseră parcă într-o pivniță în loc de dulap. Selim nu își dădea jos paltonul sau pardesiul, lăsându-le în cuierul din hol – poate suferea de frig, ori poate îi era rușine de cămășile ori puloverele și mai ponosite pe care le purta pe dedesubt.

Prost îmbrăcat, mirosind a sărăcie, Turcu’ nu și-ar fi permis vreun lux pentru el, fie și cel al portocalelor. Dar mie îmi aducea de fiecare dată – ceea ce o făcea pe mama să-l privească cu mai multă îngăduință. Altfel, pe oaspetele picat din senin, când și când, nu îl plăcuse la început. Nu pricepea cine era omul acela, ce căuta la noi să ne umple casa de izul pivnițelor neaerisite cu anii, ori ce treabă avea cu tata. Nedumeriri pe care i le-a împărtășit, chiar după prima vizită a lui Selim. Iar tata, care de obicei nu ținea să aibă ultimul cuvânt nici în hotărârile despre bunul mers al casei, nici în foarte rarele dispute pe vreun subiect, de data asta nu i-a luat în seamă nemulțumirea, nici nu i-a dat prea multe lămuriri.

— Selim e prietenul meu.

Mama se descurca în labirintul secretelor mai bine decât un detectiv – pe Sherlock Holmes, cel care dezlegase misterele Londrei, îl credeam om în carne și oase, nu un personaj dintr-o carte – și, la fel ca eroul lui Arthur Conan Doyle, strecura printre întrebările puse musafirului despre vreme, prețul pâinii și o rețetă pentru lapte bătut, una mai puțin nevinovată. Turcu’ i-a spus astfel unde locuia, deși ezitase o clipă – iar mama a trecut repede peste subiect, ca și cum n-ar fi interesat-o cine știe ce, sărind la cel al ploilor târzii de toamnă, moment în care a venit tata de la serviciu.

El și Turcu’ s-au mutat în sufragerie, tata închizând ușa după ei. O vreme s-au sfătuit despre ale lor, apoi oaspetele a plecat. Nu stătea niciodată prea mult, de parcă se temea să nu devină o povară, iar când am rămas numai noi, tata n-a suflat un cuvânt despre ce vorbiseră. S-a așezat la masă și, în timp ce mâncam, ne-a împărtășit doar noutățile de la birou, unde lucra cu șase doamne, c-așa era la contabilitate, femeile fiind pesemne mai pricepute la socotit decât bărbații...

Mama și cu mine îl ascultam; eu atentă, ea cu gândul la planurile pe care începuse să le țeasă pe o pânză nevăzută. Și, chiar de-a doua zi, le-a pus în aplicare. Câteva drumuri până la locuința Turcului, în timp ce acesta nu era acasă, niște vorbe schimbate cu vecine binevoitoare, care abia așteptau să dea drumul la robinetul bârfelor și, când s-a întors în Strada Lungă, mama aflase tot ce merita aflat.

Părinții mei aveau rareori secrete unul față de altul – și niciodată față de mine, ceea ce privit prin ochii unui adult, pare cam ciudat. Tată mă trata drept egalul lui și nu plodul care eram, iar asta mi-a mai cârpăcit încrederea în mine, ce încă de pe atunci lua apă ca o strecurătoare. La rândul ei, sub pojghița de pragmatism, mama rămânea o romantică. "Viața unora e ca un roman", o auzeam oftând. Iar după ce citise capitole întregi dintr-a lui Selim, mi le-a povestit și mie, oprindu-se să-mi deslușească ce rămânea dincolo de înțelegerea mea de copil.

De când se știa, Turcu’ fusese un paratrăsnet care atrăgea nenorocirile. Întâi, n-avusese copii, deși își dorea mai mult decât orice pe lume. Apoi, nevasta lui, o româncă venită din Arad, căzuse la pat și zăcuse doi ani în care omul ei o îngrijise, luptându-se cu lipsurile de tot felul. Femeia murise în cele din urmă, dar necazurile nu se sfârșiseră pentru Selim. Fusese dat afară din apartamentul devenit prea mare pentru el singur, iar Spațiul Locativ îi repartizase o cameră într-un subsol igrasios, unde nu-i încăpuseră nici toată mobila, nici o parte din lucruri – deși nu mai avea cine știe ce, le vânduse pe rând ca să plătească doctorii și medicamentele. Subsolul avea o singură fereastră, ce nu dădea spre curte ori spre stradă, ci către pivnița comună. De-asta mirosul de criptă, pe care Turcu’ îl împrăștia împrejur precum eroul lui Mary Shelley. Tata îmi citise de curând cartea și îmi închipuiam creatura doctorului Frankenstein dormind cu lilieci atârnați de tavan, deasupra patului, apoi scuturându-și surtucul de pânze de păianjen înainte să îl îmbrace.

— Când ai noroc, se întâmplă o dată și gata. Când ai ghinioane, nu se mai termină, parcă se puiesc, a spus mama.

Continuând să coboare tot mai jos pe scara vieții, Turcu’ s-a pomenit fără serviciu. Atelierul de ceasornicărie la care lucra a fost demolat, împreună cu clădirea veche de un secol la al cărei parter fusese. Cum nimeni nu putea rămâne fără slujbă, cei de la Oficiul de Șomaj i-au găsit una nouă – iar ofertele de acolo erau întotdeauna de nerefuzat. Dacă nu aveai carte de muncă, pe atunci mai importantă decât buletinul, erai vagabond ori pierde-vară și puteai fi ridicat la orice oră din zi sau din noapte.

Turcu’ nu voia să ajungă nici la închisoare, nici la Canal, însă se descurca tot mai anevoie. Când s-a întâlnit cu tata, din întâmplare, a fost pe una dintre aleile Parcului Central, pe care Selim o mătura de frunze uscate. Tata părea tare bucuros de revederea cu acest om pe care îl numea prieten și i-a găsit un post de portar la întreprinderea unde lucra; era printre cei mai vechi funcționari de acolo, deși nu doar de asta își câștigase prețuirea celor din jur. Pe prietenul său de demult îl angajase acum șaisprezece luni; câteva mai târziu, Turcu’ bătea la ușa noastră și îmi aducea prima portocală. Mă obișnuisem cu vizitele lui – când lucrurile au luat o întorsătură neașteptată.

Mama a plecat la Vlădeni pentru o săptămână. Cartofii și sfecla se cereau adunate de pe câmp înaintea primei zăpezi, iar bunica îmbătrânise, îi venea tot mai greu să dea cu sapa, grebla ori cu hârlețul. Tata și-a luat cinci zile de concediu ca să mă aștepte când veneam de la școală, dar într-a șasea a trebuit să se ducă la birou. Era sfârșit de octombrie, când se făcea încheierea de lună. El nu putea să lipsească, în schimb eu aveam doar educație fizică, desen și caligrafie în vinerea aceea. A vorbit cu învățătoarea și, dis-de-dimineață, am pornit împreună spre serviciul lui.

Ziua a început bine. Îmi plăcea să merg cu troleibuzul, fiindcă bețele săreau câteodată de pe sârme, iar șoferul oprea, își punea niște mănuși groase de cauciuc și cobora să le pună înapoi, iscând o ploaie de scântei. Până la Bartolomeu au sărit de două ori – a fost deci o călătorie interesantă. De la ultima stație am luat-o pe jos pe Șoseaua Feldioarei. Nu știu de ce se numea așa; era doar o stradă ca oricare alta, cu trotuare pe care oamenii mergeau spre fabrici, uzine și combinatul de dincolo de calea ferată, ascultând chemarea sirenelor. Tata nu se grăbea, își potrivise pașii după ai mei, totuși nu am întârziat, ne-am topit în coloana scurgându-se spre o poartă, apoi către clădirile administrative. Biroul tatei se afla în cea mai înaltă, la ultimul etaj; nu avea lift, păcat, încă nu intrasem într-unul și eram curioasă cum e să te urce o colivie de metal, trasă de cabluri.

Am intrat într-o încăpere cât apartamentul nostru, unde a urmat o secvență de film de groază, mai ceva ca la cinematograf. Cele șase doamne au sărit de pe scaune, năpustindu-se de parcă erau din Păsările lui Hitchcock. "Ce copil frumos!", "Ce mare a crescut!". "Cum, deja în clasa întâi?". Unele mă știau din poze, altele din auzite, iar toate mă pipăiau, mă răsuceau, până ce una, mai mămoasă, s-a aplecat și m-a strâns în brațe, sărutându-mă zgomotos. M-am șters de urma umedă cu dosul palmei, însă celelalte m-au înhățat iarăși, până când tata m-a smuls din mâinile lor, ducându-mă la un birou aflat lângă una dintre ferestre. La timp! Altfel ar fi urmat ciupitul de obraz, inevitabil, la fel și întrebarea de care nu scăpam de câte ori eram în centrul atenției: "Pe cine iubești mai mult, pe mama sau pe tata?" De fiecare dată mă adânceam într-o muțenie prudentă. Tăcerea e de aur, cum ar fi zis bunica. Până la urmă, se vor plictisi de mine, știam, ca de o păpușă nouă – și chiar așa a fost.

Doamnele și-au adus aminte că aveau treabă, de-asta veniseră la serviciu. Distracția se terminase și s-au așezat cuminți la birourile lor, punând mâna pe pixuri, tocuri sau stilouri. Întreaga suflare de la Contabilitate scria cu sârg, iar lungile coloane de cifre încolăcindu-se pe foi semănau cu niște șerpi ce se întindeau să bea din călimări. Scăderi, adunări, înmulțiri, toate erau făcute în cap, cel mult cu abacul. Oamenii se descurcau fără calculator, așa cum puteau trăi fără Internet – ciudat, nu? Un timp, nu s-au mai auzit decât foșnetul hârtiei, ciocănitul bilelor de plastic și câte un oftat când o socoteală nu ieșea de prima oară și trebuia luată de la capăt.

Eu deschideam, pe rând, sertarele de la biroul tatei, pline de comori: creioane, gume, rigle, ascuțitori, cutii cu agrafe din care se puteau face verigi de lanț, hârtie sugativă, tocuri și penițe, sticle cu cerneală albastră, cu tuș negru sau roșu – și câte altele! Rechizitele m-au atras mereu, poate fiindcă presimțeam în ele uneltele viitoarei mele îndeletniciri de o viață. Dintotdeauna mi-a plăcut să scriu de mână, să înșir litere din care se nășteau cuvinte, apoi propoziții, fraze, paragrafe – îmi părea un soi de magie.

M-am așezat pe scaunul atât de înalt încât nu ajungeam cu tălpile la podea, am luat o foaie albă, curată, și-am început să caligrafiez literele din alfabet, apoi celebra propoziție cu care începe orice abecedar "Ana are mere". De ce nu portocale? Poate fiindcă era un cuvânt prea lung. Întâi l-am greșit, am mâncat o literă, apoi l-am scris cum trebuia, rotunjind frumos consoanele, colorând vocalele cu galben – și-așa, orele au trecut în zbor. Nici nu știu când a venit pauza de prânz, dar fără să sune clopoțelul. Doamnele și-au pus pe birouri mâncarea adusă de-acasă, în sufertașe, au scos cuțitele din sertare. După ce o să-și potolească foamea, își vor aminti cu siguranță de mine și va urma o nouă rundă de pupături și smotoceli... Tata mi-a ghicit spaima nerostită, fiindcă m-a luat să îmi arate parcul întreprinderii.

Și aveam ce să văd: curtea din spatele clădirilor administrației era mărginită înspre Șoseaua Feldioarei de un șir de tei care își aplecau crengile peste bănci ninse de frunzele toamnei, căzute din copaci. Ne-am așezat pe una și am mâncat pâine cu unt și marmeladă, din pachetele învelite în celofanul cu care mama acoperea borcanele de murături. La sfârșit, am adunat firimiturile, punându-le în coșul pe care scria "Păstrați curățenia". Cum pauza nu se terminase, mi-a venit o idee.

– Hai să mergem la domnul Kaan.

Turcu’ lucra aici de când tata pusese o vorbă pentru el. Și, într-adevăr, l-am găsit la o poartă, alta decât cea prin care intrasem. Curtea avea câte o una pentru fiecare punct cardinal, cu ghereta ei din cărămidă, cât căsuța celor șapte pitici. Astăzi nu era acasă decât unul, care ne-a primit jumătate bucuros, jumătate stânjenit – nu se așteptase să mă vadă acolo și n-avea nicio portocală pentru mine prin buzunare.

– Toate bune? l-a întrebat tata după ce și-au strâns mâinile.

Selim a dat din cap, serviciul nu era complicat, trebuia să deschidă canaturile porții înaintea șuvoiului de oameni ce se buluceau în zori, să îi lase să treacă pe rând, cu legitimațiile la vedere. "Toată lumea cu ea-n mână!" ne strigase azi-dimineață omul în uniformă, iar pe tata îl pufnise, nu știu de ce, râsul. Nouă nu ne-o ceruse, doar ne salutase, ca pe niște vechi cunoștințe. Al doilea moment important al zilei începea pentru veghetorii porților pe la trei și jumătate, când același puhoi, mai molcom acum, se revărsa de data asta în stradă.

Selim ne-a chemat în căsuță și a pus la fiert ibricul pe un primus cu petrol. "Cafea ca Turcu’ nu face nimeni", îl auzisem adesea pe tata, care n-a refuzat o ceașcă. Pentru mine, Selim avea doar niște nuci.

— Dacă știam că micuța domnișoară o să îmi calce pragul, aș fi adus ceva mai acătării, l-am auzit murmurând.

Îmi plăcea cum sună domnișoară; mică umbrea din strălucirea cuvântului, dar de ce să fiu cârcotașă? Ca într-un basm al fraților Grimm, ghereta părea mai încăpătoare pe dinăuntru decât pe dinafară. Într-un colț am văzut un pat, chiar pentru pitici; până și Selim, oricât de mărunțel, n-ar fi încăput decât cu picioarele îndoite din genunchi. Mai comodă era canapeaua noastră din sufragerie, dar nu de asta s-a încruntat tata.

— De când dormi aici?

Atunci am băgat și eu de seamă așternutul făcut ghem, pus în grabă peste o pernă, iar alături un lighean pentru bărbierit, în care era pămătuful, săpunul și briciul. Nicio oglindă, de parcă omul se rădea fără, ca orbii care văd cu buricele degetelor.

— S-a întâmplat o dată... de două ori.

Dacă la pregătit cafea aromată, cu caimacul de-un deget, era neîntrecut, Turcu’ nu știa să mintă și, sub privirea care nu-l slăbea deloc a tatei, a mărturisit totul, dintr-o răsuflare. Veniseră într-o amiază, acum trei săptămâni, un ins tuciuriu, cât o namilă, cu femeia lui și opt puradei, dintre care mezinul încă sugea la sân. De-acum era casa lui, i-a zis bărbatul, primise repartiție, nevastă-sa era mamă eroină, aveau familie numeroasă și asta le dădea niște drepturi. Selim n-avea decât să își ia valiza și să plece. Ceea ce Turcu’ făcuse fără să protesteze, nu era el omul care să se ia în gură cu nimeni și cu atât mai puțin să sară la bătaie.

Se obișnuise într-atât să primească lovituri de la soartă, încât nici prin cap nu îi dăduse să se revolte. O încasase pe ultima cu resemnare – ce mai conta încă una? Unii cred că totul li se cuvine, fiindcă au origine sănătoasă, copii mulți sau pumnul greu, iar ce nu li se dă de bună voie, înhață cu de-a sila. "Când ești prea bun, oamenii te iau drept prost", spunea bunica.

Tata, pe care de obicei nu îl clinteai din liniștea lui înțeleaptă, de data asta a luat foc.

— Ai văzut repartiția cu ochii tăi? Ți-a arătat-o?

Selim a dat din umeri, un gest de nesfârșită oboseală, ca un Atlas sătul să poarte povara lumii.

— Opt copii... Ce puteam să zic?

Tata n-a stat să mai asculte. A pornit spre clădirea administrației cu pași mari – abia mă puteam ține după el! A urcat scările și nu s-a oprit decât în biroul consilierului juridic, căruia i-a spus ce și cum. Omul l-a ascultat fără o vorbă, apoi a pus mâna pe telefon și, cinci minute mai târziu, eu, tata și juristul ieșeam pe una dintre porți într-o Dacie condusă de șoferul întreprinderii. Așezată pe bancheta din spate, nu mai puteam de mândrie. Tata era cineva, toți îl ascultau, toți făceau ce le spunea, de parcă era cel puțin director. Mai târziu am aflat că oamenii care contează sunt de două feluri: unii ajung șefi fiindcă râvnesc să urce pe scena lumii, alții n-au nevoie de funcție ca să fie respectați sau iubiți. Tata făcea parte dintre cei din urmă.

Selim Kaan locuia pe Strada Castelului, unde erau multe case frumoase, dar cu subsoluri pline de igrasie, cu ziduri ce transpirau până și în răcoarea din umbra Tâmpei. Mașina a oprit lângă Bastionul Țesătorilor, iar tata și consilierul s-au dat jos, lăsându-ne pe mine și pe șofer să îi așteptăm. S-au lăsat înghițiți de poartă ca de gura unei peșteri unde dormea un balaur; au rămas acolo o veșnicie, sau așa mi s-a părut, deși nu trecuse decât o jumătate de oră.

În sfârșit, i-am văzut ieșind, fără capul balaurului. S-au urcat în Dacie, juristul în față, tata lângă mine și mașina a pornit, a luat în viteză. Trecusem de Casa Armatei, când bărbatul din dreapta șoferului s-a răsucit spre noi.

— Știați că n-are repartiție?

— Nu. Dar am aflat acum, a răspuns tata.

Mașina a oprit pe Strada Lungă, noi am coborât unde trebuia, apoi Dacia a pornit mai departe, spre Bartolomeu și Șoseaua Feldioarei. Tata i-ar fi dus el însuși vestea cea bună lui Selim, însă juristul a zis să rămânem acasă, oricum era spre sfârșitul programului, iar copilul, adică eu, trebuia să doarmă după-amiaza.

Nu mi-e somn, nu dorm niciodată ziua, domnule consilier, îmi stătea pe limbă. Am tăcut, fiindcă ardeam de nerăbdare să-i pun tatei cele o mie de întrebări ce mi se înghesuiau în minte, ca oamenii în zori la poarta întreprinderii. Abia închiseserăm ușa apartamentului în urma noastră și am repetat-o pe cea a juristului. Așa cum mă așteptam, pentru mine tata a avut un răspuns mai deslușit.

— Nici chiar un conțopist de la Spațiul Locativ n-ar pune zece persoane într-o chițimie de cameră.

Totul va fi bine, m-a încredințat, Selim se putea muta înapoi de mâine, fusese de ajuns să rostească niște cuvinte magice – abuz, inspector de teren, violare de domiciliu și amendă –, ca zdrahonul să facă fețe-fețe, iar familia invadatoare să înceapă a-și strânge catrafusele.

"Cei umili vor moșteni pământul", scria în Biblia bunicii. "Dar până atunci, vai de ei!", îmi deslușise tot ea în ziua când îi tăiaseră amărâta de pensie de la CAP, fiindcă mai avea un lot de pământ, rămas după colectivizare. Însă acela fusese Statul, cu el nu te pui, știam deja asta. Cu particularii puteai să te bați pentru dreptul tău, aici devenea care pe care, ca în junglă, și-atunci te duceai până-n pânzele albe să îți cauți dreptatea. Despre ce pânze era vorba, n-aș putea spune, însă Selim n-avea nici gheare, nici colți, nici sabie cu care să se lupte; era un om timid și la locul lui, dintr-aceia îmbrânciți adesea de semenii lor dacă nu se dau singuri la o parte.

În noaptea aceea am visat parcul toamna, castanii scuturându-se într-o ninsoare roșu-cărămizie. Frunzele se așterneau peste alei, într-un strat gros ca omătul, peste băncile pe care nu stătea decât vântul – când din copaci au început să cadă portocale, plutind încet spre pământ, până ce au umplut parcul, lumea. Portocale... Am întins mâna după una și, după ce am simțit-o în palmă, am lunecat într-un somn adânc, fără alte vise.