Revistă print și online
Costel lucra la o carte, dar ce carte... la dimensiunile preconizate se anunța a fi o enciclopedie. El încerca să demonstreze că de fapt extratereștrii fac intenționat vizite, ca apoi să arate prin filme că ele sunt de fapt false, astfel încât lumea să nu creadă acele cazuri de răpiri sau apariții de ființe umanoide prin diferite locuri. Finanțau deci, prin anumiți interpuși, producții "holiudiene" doar ca să demonstreze că extratereștrii sunt invenții științifico-fantastice. Era ferm convins că există o mare conspirație a extratereștrilor cu cei de la Hollywood, o înțelegere stabilită după incidentul Roswell. Cum trăia într-o țară comunistă, nu avea acces la toate filmele ori cărțile care apăreau în Occident și trebuia să se mulțumească cu cazurile cunoscute de la noi. Și până la urmă, își zicea el, evenimentele mari se construiesc treptat de la lucrurile mici ignorate ori date deoparte. Tocmai acestea considera el că sunt importante, atât timp cât sunt bine documentate.
Camera îi era tapetată de postere cu OZN-uri, cumpărate cu bani grei de la un vecin cu rude în străinătate. Partidul nu agrea astfel de lucruri, dar de multe ori se făceau că plouă, măcar așa unii avea o ocupație și nu se mai gândeau la cozi, cartele și frig în casă. Lui îi convenea pentru că i-au dat un apartament cu două camere, confort doi, ce-i drept, într-un bloc cu 10 etaje la marginea unui cartier în construcție. Totuși, de acolo ajungea destul de repede la serviciu, cu tramvaiul 35. Zilnic același vagon Tatra T4 de fabricație cehoslovacă. Lucra ca magazioner la un depou de tramvaie la marginea orașului și arhivist al regiei locale de transport în comun. A trebuit să accepte și postul cu magazia, pentru că arhiva se afla în aceeași clădire, plus că avea mult timp să se dedice pasiunii sale ori să învețe pentru admiterea la facultate.
Clădirea depoului, cvasipătrată, avea o curte interioară, grădini, ateliere și linia unde întorceau tramvaiele, plus liniile de manevră și de garare a garniturilor. Mai existau ceva ateliere de reparații, și, mult în spate, era o haltă de tren. De fapt, era o linie secretă care făcea legătura direct cu centrul orașului. Camera lui, mai exact camerele, pentru că magazia era lipită de arhivă, aveau geamurile cumva în spate, de unde vedea și grădina, dar și parte din capătul liniei de tramvai. În magazie nu prea stătea, se ducea acolo doar când venea cineva după piese ori diverse alte lucruri. Timpul și-l petrecea la arhivă, unde avea un calculator CoBra cu carcasă albă și taste negre, o minunăție a tehnicii. La acesta era legat un televizor Cromatic, color și de fel din RDG; folosea programul BASIC-S pentru că el trebuia să copieze tot felul de fișe din arhiva unității. Până la urmă, a priceput de ce au cumpărat de fapt televizorul: când a fost campionatul mondial de fotbal, l-au legat la o antenă cocoțată pe un stâlp de vreo 15 m ca să prindă bulgarii și să îl vadă pe Maradona. În schimb, calculatorul avea unitate dublă de dischete, și de alea mari și de alea mici, un casetofon cu radio (după ce încărca programul, dădea pe muzică ori dimineața asculta emisiunea de astronomie cu Harald Alexandrescu) și o imprimantă CDC 9335.
Pentru că dosarele păstrate acolo se aflau într-o cameră cu multe rafturi, într-unul dintre ele și-a amenajat și el o mică bibliotecă cu materiale. Avea dosare cu tăieturi din ziare și reviste care vorbeau de ozeneuri, toate puse pe categorii gen unități administrative, data și ora, locul observației, martori, desene sau fotografii. Separat, a făcut tabele în care sintetiza toate aceste cazuri pe coli mari de desen format A5, trasate cu un creion puțin bont. Nota apoi cu pixul în fiecare căsuță datele de mai sus, la care adăuga tipul de OZN observat și descrierea lui: ce formă avea, ce culoare, dacă mai avea alte luminițe și dacă a aterizat sau nu. Așa că în acea zi se gândise să treacă în revistă încă o dată aterizarea unei farfurii zburătoare la Valea Plopului din comuna Posești, județul Prahova, ori cazul de interacțiune cu ființe necunoscute de la Bâlea Lac.
Într-o toamnă târzie, cu o zi întunecată, a venit o ploaie puternică ce i-a blocat pe câțiva angajați acolo: el, paznicul, unul de la dispecerat, femeia de serviciu, un subșef de birou și un vatman care aștepta să intre în tură. Vremea rea dă peste cap alimentarea cu curent electric și îi obligă să folosească un generator pe motorină situat la centrala subterană. Cum pe fiecare căderea curentului electric i-a surprins pe unde lucrau, au trebuit să bâjbâie până în hol ca să se întâlnească. Costel, aflat printre rafturile lui, era cel mai izolat. Deodată, bang! și s-a făcut beznă. A apucat să zică doar un "futu-i", înainte să dea cu genunchiul într-un colț de raft metalic. Aplecându-se să își maseze glezna lovită, i-a căzut dosarul din mână... un alt "băga-mi-aș" și aude cum foile se împrăștie pe podea. Le lăsă așa, știind că nu are nicio șansă să le strângă în bezna aia, și șchiopătă până în birou, unde avea o lanternă d-aia mare cu două becuri, tot de producție dederistă, cu patru baterii mari. Bun, acum având lumină, urmează zgomotul făcut de vocile celorlalți.
Generatorul pe motorină se afla la subsol, unde se bulucesc toți:
— E, și acum cum pornește drăcia asta? întrebă subșeful de birou.
— A, păi ăsta e de fapt un motor de locomotivă 040-DHC Sulzer, alimentat cu motorină ce dezvolta 1250 de cai putere și avea compresor de aer, dar... (paznicul e întrerupt brusc de femeia de serviciu).
— Șulțer, Mulțer, Pulțer... tot aia e. Dă-i dracu’ drumu’ că murim aicea de frig. Mai e și furtuna asta, zise ea.
— Da, da... îi dau. Și se apucă să lumineze butoanele de pornire. Trage o manetă, se aude un fâsâit, apasă trei clape și bam!... se făcu lumină.
— Oooo, se aude în cor.
— Uite, e lumină la canton, zice Costel și se înghesuie toți la geamul bătut de ploaie.
— Mda, zice dispecerul, înseamnă că numai la noi a căzut.
— Deci atenție, zice sever deodată paznicul, fără consum prea mare că sare siguranța.
— Da, domne’… o să fim atenți, spuse vatmanul pe un ton plictisit.
— Și tu lasă calculatorul ăla, arătă paznicul spre Costel.
— Da, da... mormăi ceva acesta.
Toată lumea urcă la primul nivel. Deodată se aude un tramvai apropiindu-se de capătul liniei. Dispecerul sare să ia foaia de parcurs pentru acesta, iar vatmanul aprinde un felinar ca să îl însoțească. Pun pe ei niște pelerine de ploaie și ies afară. Vântul bate destul de tare, cu rafale, pământul cald încă ridică vapori în aer. După nici cinci minute, se întorc surprinși.
— Nu știu ce a făcut ăla de nu a oprit, zice dispecerul intrigat.
— Nu ne-a văzut sau ce? completează vatmanul.
— Dar ce s-a întâmplat? întreabă subșeful de birou.
— Păi ieșim în ploaie să îi dăm lu’ ăla foaia de parcurs și el canci, nu oprește, o spune dispecerul pe un ton răstit.
— De parcă noi suntem proștii lui să stăm în ploaie, completează vatmanul. Auzi, ieșim, îi fac semn cu felinarul și el zvârrr pe lângă noi. Băi, ne-a lăsat ca pe măgari în ceață, pe bune.
— E, hai că asta nu am mai auzit, zise femeia de serviciu.
— Ia stai așa! Dispecerul ia o stație de emisie-recepție cu o antenă de vreun metru care se balansa ca o undiță și începe să învârtă la butoane. Zice alo de câteva ori, dar nu primește decât niște fâșâituri.
Costel era într-un colț și învârtea butonul de comutare a gamelor ca să prindă orice post de radio de pe un aparat Pacific 4. Ca la stațiile de emisie-recepție, era cam același zgomot ca la stațiile de emisie-recepție. Deodată prinse niște sunete clare, ca niște semnale, dar care se auzeau pe un zgomot de fond cu fâșâituri. Luă un creion, scoase un carnețel și notă conștiincios câteva rânduri de semne.
— Dar ce faci tu acolo? se aplecă deodată subșeful de birou către el.
— Nimic, nimic. Băgă carnetul în buzunarul de la piept și continuă să caute posturile. Încercă pe lungimi scurte, ultrascurte și acum era pe alea lungi.
— O fi de la potențiometru, se băgă în seamă paznicul.
— Ei, e! Doar e pe lămpi catodice... cine știe ce tranzistoare au băgat și s-or fi ars și condensatorii de la atâta umezeală, adăugă vatmanul.
— Dacă era de la condensatori nu mai mergea, deci e de la vreme. Ceva îl ecranează, spuse calm Costel.
— Ecra... ce? întrebă femeia de serviciu.
— Am citit odată despre un caz care a avut loc la noi, începu el povestirea. Se făcea că erau niște militari la Bâlea Lac, pe la sfârșitul lui septembrie ’78; erau vreo 15 într-o cabană mică la ceva distanță de aia mare. Știți și voi, că ați făcut armata, dacă nu bagi ceva ca la diribau, ai trecut degeaba prin ea. E, așa și ăștia. I-au cărat tocmai în vârful muntelui la niște construcții. Și, într-o seară, unul dintre militari iese să bea apă, așa pe la 12 noaptea. Fiind noapte și ceață, abia vede o siluetă înaltă undeva pe platou. Întreabă cine e, nu răspunde nimeni, somnoros se întoarce în patul lui. A doua seară, dar pe la 10 așa, un sergent vede și el o siluetă lângă cisterna cu motorină, la fel de înaltă... între timp, cei din cabană încep să se agite cum că cineva le-a umblat la ferestre cu toate că era la peste doi metri de sol. Ăștia ies, câțiva nu au ce face și încep să arunce cu pietre în arătare. Altul, mai deștept, ia o bâtă și se duce să dea în chestia aia. S-a auzit un șuier și ăla a căzut lat pe spate. Cei doi care îl urmau l-au târât așa paralizat înapoi, unde nu a dat drumul la bâtă și a stat așa catatonic un timp. Între timp, arătarea a plutit pe lângă cabană și pe locul unde a stat, au apărut niște lumini. Ăștia toți au intrat în panică și s-au băgat înăuntru, au închis uși, obloane, tot, au pus paturile ca niște baricade și au stat așa toată noaptea. Apoi, cum s-a luminat, mare parte dintre ei au plecat la cabana mare. Abia după vreo două zile apare și un maior înarmat, înapoi cu cei plecați, ca să îi beștelească pe toți că sunt beți și văd "ursoaice" de stătuți ce sunt...
— Hai domne că nu se poate așa ceva, spune vatmanul.
— Serios că așa e. Cazul a fost investigat atunci de... zice Costel, dar se oprește, pentru că deodată prinde un post obscur ce emitea muzică populară.
— Iii, începe să cânte femeia de serviciu și să pocnească din degete. Toți se uită cu reproș la ea și femeia tace brusc.
— Da, și cum vă ziceam, spuse Costel învârtind butonul aparatului.
Brusc, se aud zgomote ciudate și se văd siluete alungite pe câmpul din apropiere.
— Aoleo maică, da’ alea nu ie "siluietele" de care ziceai? zice femeia de serviciu.
— Ceee? Și toți se reped la gemurile care dădeau spre canton.
Într-adevăr, un tren care se îndepărta de respectivul canton lumina de-a lungul terasamentului niște forme aproximativ umane, cu membrele alungite extrem și capete mari, rotunde. Stăteau pe loc sau parcă se mișcau... Dispar brusc când trenul se îndepărtează.
— Asta mai lipsea, zise subșeful de birou. Io mâine ce le zic la ăia? Și se uită gânditor pe geam.
— Nu e domne nimic, adăugă dispecerul de colo. Ia că telefonez eu la sediu. O să vedeți că e de la vreme și atâta tot. Apucă telefonul, ridică receptorul și începe să formeze numărul, învârtind nervos discul.
— Doi, zeroooo și hârș! i se aude degetul arătător cum trage.
— Renumitul savant sovietic A. P. Bîstrov, în cartea sa "Trecutul, prezentul și viitorul omului", la pagina 277 și următoarele, descrie pe Homo Sapientissimus care e omul viitorului: craniul de patru ori mai mare decât al unui om de acum (dar fără dantură), mâini cu trei degete (pentru că restul s-au pierdut, nefiind folositoare), coloana vertebrală redusă doar la câteva vertebre încât oasele bazinului au ajuns la nivelul omoplaților și membre inferioare foarte lungi ce îi permiteau o deplasare rapidă pe orice teren...
— Hai, mai lasă-ne cu prostiile astea alea tale! îl luă la rost subșeful de birou. Și lăsă telefonul în furcă.
— Aici chiar avem o situație, tinere! îl apostrofă paznicul pe un ton părintesc.
— Toată lumea la treabă, gata! Eu sunt subșef de birou și am dreptul să coordonez acțiunile personalului angajat în astfel de momente de criză. Deci hai afară cu semnal la următorul tramvai. Dumneavoastră cu paza! Aveți sarcină de serviciu pentru patrularea perimetrului, vă rog să faceți acest lucru! Iar tu, arătând spre Costel, caută cu atenție să vezi ce se zice la aparat. Eu sun în continuare la sediu.
— Și eu? întrebă femeia de serviciu.
— Matale stai aici de pază, în clădire. Vezi să fie toate geamurile și ușile închise.
— Și asta pe care iese lumea? adăugă ea mirată.
— Nu, pe aia nu! i se răspunse pe un ton serios.
Vatmanul îi făcu semn dispecerului, care luă de pe masă stația de emisie-recepție și felinarul. Ies din nou în ploaie în așteptarea următorului tramvai care tocmai se apropia. Costel învârte în continuare la butoane, chiar schimbă frecvențele și verifică antena. Nimic, doar aceleași zgomote de fond și niște pocnituri.
După 10-15 minute se întorc toți de unde au plecat. Subșeful birou îi privește întrebător pe vatman și pe dispecer. Aceștia ridică din umeri.
— Au trecut din nou pe lângă noi...
— Cum adică?
— Adică nu au oprit la semnal. Tramvaiele au cabinele luminate, de abia vezi pe conductor, dar când se apropie, iau viteză și trec cu huruit mare mai departe.
— Extraordinar! Așa ceva nu s-a pomenit! Am să le fac reclamații la domn director!
Subșeful de birou se lasă obosit pe un scaun și spune către Costel:
— Și tu mai freci mult butoanele alea?
— Raportez, niciun incident major în jurul clădirii, o spune scurt paznicul.
— Și pe aici nu a intrat nimeni, adaugă femeia de serviciu.
— Da... da... mi-am dat seama, zice subșeful cu o figură acră.
— Aici Radio Moscova, emisiunea în limba română, se aude deodată la radio. Toți îl privesc uimiți pe Costel, care la rândul lui a rămas mut și cu o figură care spunea clar: eu nu am făcut nimic! Și-a retras cu grijă mâna de pe buton ca să nu piardă semnalul.
— Discutăm azi cazul Diatlov din 1959, când un grup de studenți, schiori antrenați, dispar și sunt găsiți morți în zăpadă undeva în nordul Munților Urali, continuă vocea de la radio pe un ton monoton.
— Ooo, după care subșeful, ia liniște să vedem ce zic ăștia!
— Nefericitul eveniment a avut loc în noaptea de 1 spre 2 februarie, se pare cauzat de o avalanșă sau de un vânt catabatic. Se știa din jurnalele celor din echipă, dar și din prognoza meteo, că zăpada căzuse în zonă în cantități importante cu câteva zile înainte. Acest lucru s-a putut observa și pe fotografiile făcute în timpul expediției. După aproape o lună de la dispariția lor, cadavrele membrilor expediției au fost găsite în urma unor vaste căutări. Mai mult dezbrăcate și cu urme de traumatisme pe unele dintre ele, zăceau la o distanță apreciabilă de cortul găsit tăiat din interior spre exterior. O anchetă amănunțită a comisiei extraordinare a comitetului regional Sverdlovsk al PCUS, coroborată de munca asiduă a procuraturii, a arătat că au murit din cauze naturale. Totuși există unele lucruri inexplicabile, cum ar fi urmele de radiații ce ar fi putut fi produse de...
Se aude un bang puternic, curentul electric se oprește, geamurile încep să tremure și o lumină puternică din afară trimite în interior aceleași umbre ale unor siluete alungite. Totul durează câteva secunde, timp în care fiecare încearcă să își caute un loc.
— Aoleo maică! țipă femeia de serviciu, Doamne apără și păzește! Se bagă sub un birou și începe să își facă cruci.
— Mergi și închide ușa! țipă de pe jos subșeful. Cum nu i s-a adresat cuiva anume, rămân toți pe unde au apucat să se ascundă.
— Ce-a fost asta? spune vatmanul. Cred că e trenul de ora 2.
— E pe dracu’... zice dispecerul. Ce naiba, e avion? Să zguduie totul în halul ăsta? Și de ce se tot oprește corentul ăsta?
— Poate că e de la ploaie, răspunde timid Costel.
— Parcă nu mai plouă, adaugă subșeful și privește pe geam. Stă cu capul lipit și încearcă să vadă ce e dincolo de sticla aia pătată și veche.
Deodată, o rafală puternică de vânt și apă izbește clădirea într-un vuit surd. Subșeful chițăie speriat și se dă înapoi.
— Costel, închide dracului ușa aia, că cine știe cine mai intră peste noi!
— Am înțeles, și mergând pe coate și în genunchi, acesta face ce i s-a zis.
Treptat, se face liniște, adorm pe unde apucă, iar afară o ploaie măruntă continuă să cadă.
Spre dimineață, se aud bătăi nervoase la ușă și mai mulți vatmani, indignați că nu le-au fost semnate foile de parcurs când ei opreau la depou, apar în ușă. Vatmanul abia a învârtit cheia și aceștia erau deja peste el.
— Hai domne, ce faceți aicea? întreabă unul din vatmani.
— Dormeam, a picat corentul toată noaptea de la furtună, bâiguie vatmanul.
— Auzi la ei, dormeau. Și la capăt de linie cine stă? De când vă așteptăm cu semnătura.
— Am ieșit domne, azi noapte, eu cu colegul, zice dispecerul. De câte ori venea un tramvai, nu oprea la capăt și trecea în viteză cu luminile pornite. Am stat în ploaie de mai multe ori.
— Nu e adevărat! Am trecut io și nu era nimeni! Ați stat aici, la băute, muzică la tranzistor și alte alea. Lasă că știu io, adaugă alt vatman.
— Păi da, se răstește subșeful privindu-l nervos pe Costel, am stat să ascultăm parascoveniile acestui tânăr.
— Dar eu... șoptește mai mult Costel.
— Da, tu, cu siluietele alea de iextratereștrii și morții de avalanșă de la ruși, clănțăne și femeia de serviciu.
— Ce ruși, care ruși, au fost rușii pe aici? se agită al treilea vatman.
— Nu e domne niciun rus nicăieri, i se răspunde de către Costel.
Discuția scade în intensitate, unii ies afară, alții rămân în clădire și se întorc la treburile lor. Costel, dezamăgit de cele întâmplate, s-a întors la hârtiile lui, nu înainte să vadă semnul UMMO pe ceafa unui vatman și ochii complet negri pe când se închideau ușile tramvaiului care se îndepărta.
Andrei Dorian Soficaru