Se spune despre istorici că sunt niște vulturi. Zboară deasupra umanității până zăresc un muribund prăbușit la pământ. Îl urmăresc cu nerăbdare cum își dă ultima suflare și apoi se hrănesc din trupul sărmanului căzut. Istoricii sunt gunoieri, cotrobăie prin pubelele trecutului, scormonind după povești importante, interesante, emoționante, jenante și le pun pe toate la expoziție ca să le răsfoiască orice individ.

Uneori simt despre mine același lucru. Stau în arhive, citesc surse prăfuite, uitate de majoritatea indivizilor pe lângă care trec, cu care mă intersectez în tramvai, în vreun fast-food, stând pe o bancă în parc și privind la păsări încântătoare, ce-și fluieră trilurile, plutind deasupra unui cer senin și nepăsător.

Însă nu vreau să mint spunând că mă apasă un car de vinovăție. Am ales să fiu istoric tocmai pentru că sunt fascinat de aceste povești. Nu au cum să fie toate fericite, nici măcar majoritatea lor, pentru că lumea s-a schimbat prea puțin de pe vremea când bărbații puternici se înveșmântau în robe albe și-i batjocoreau pe barbarii ce purtau ițari. Ca un făcut, nefericirea își strecoară șoapta, spărgând acele globuri de sticlă pașnice, născute din visele unor oameni buni.

Astăzi este soare. O zi senină de primăvară ce se unduiește într-o vară toridă. Stau pe bancă în parc, sub copacii înalți, ascultându-i cum foșnesc timizi sub atingerea vântului molcom. În jurul meu, trec zeci de oameni care mă ignoră. Nu sunt o personalitate, iar dacă mi-aș prezenta realizările, mulți ar ridica din umeri sau ar crede că mi-am irosit viața. Dar nu de asta sunt supărat astăzi.

Supărat poate nu este termenul potrivit. Pentru că istoricul este și un detectiv. Prinde un indiciu și-l urmărește, săpând tot mai adânc în resursele care-i stau la dispoziție. De multe ori se lovește de un zid, de tăcerea brutală a unor documente care s-au topit în furnalul istoriei sau pur și simplu nu au apucat să fie scrise. Alteori, totul se dezleagă asemenea unui ghem prost făcut. Ajungi la momentul în care ai toată povestea desfășurată în fața ochilor și ești satisfăcut că ai descoperit-o. Dar acea mică scânteie de umanitate din tine e tulburată.

Am lucrat luni întregi pentru a creiona portretul baronului Estkar Josef. Este o personalitate care a făcut multe, dar cumva s-a strecurat prin crăpăturile istoriei și nu a reușit să-și câștige un renume impresionant. Se naște într-o familie extrem de bogată cu zeci de moșii în zona Aradului și a Banatului. Își petrece verile la castelele din provincie, bucurându-se de copilărie. Zburdă peste dealuri și urmărește cursurile liniștite ale pârâielor. Mai face un lucru. Privește.

Trăiește într-un tărâm bătrân, acoperit cu urmele unor strămoși muți. Castelele pe care le știe ca pe propriul buzunar au fost ridicate pe vremea părinților săi. Dar acel ținut are o istorie milenară. În apropierea unui conac se găsea o veche mănăstire părăsită, sediu de vamă. O vreme, au trăit bandiți prin încăperile mucegăite, dar au fost alungați de domn. Iar tânărul Josef alături de alți prieteni se jucau printre dărâmături.

Băiatul se întorcea adesea singur, chemat parcă de glasul unei sirene. Nu era nimic supranatural, doar curiozitatea atât de banală pentru un copil. Nu înțelegea de ce, dar acei pereți afumați, bolțile pe jumătate prăbușite și urmele unor ornamente austere îl atrăgeau, îi vorbeau într-un grai ce nu cerea cuvinte.

Tânărul avea la dispoziție o bibliotecă imensă deținută de tatăl său. Pasiunea acestuia erau cărțile, preferați fiind așii și damele. Totuși, voia să dea impresia unui om cult, așa că îi permitea tutorelui să cumpere volume groase fără a ține cont de pungă. Atât profesorul, cât și învățăcelul au profitat de risipa folositoare de bani. Josef s-a aruncat în studiul epocii medievale, fiind cu totul vrăjit de arta făuririi clădirilor meșterite vreme de secole.

Părinții au ascultat glasul inimii sale și l-au trimis la școli. Și-a tocit coatele pe băncile Facultății de Inginerie și Arte Frumoase din Viena, mergând pe urmă la Paris pentru a prinde câteva noțiuni importante din celălalt mare centru de creație europeană. Se născuse la momentul potrivit, când steaua neoclasică apunea și dezlănțuirea imaginației Secession era gata să fie revărsată peste lume.

Gusturile i s-au schimbat pe măsură ce asculta diverși specialiști care-l îndepărtau de rigoarea și austeritatea pietrei gotice ispitindu-l înspre coloritul organic și roditor al noii arte. Iar Josef a făcut pasul, cu jumătate de inimă. Mintea sa era un vulcan, și pe măsură ce se preda ideilor proaspete, nu putea să nu le îmbine cu acea sămânță melancolică descoperită între pereții crăpați ai abației înghițite de uitare.

S-a întors în Aradul pe care a ajuns să-l privească drept cămin. Orașul se schimbase atât de mult din copilărie. Asemenea unui fluture, își schimbase culorile sclipind în stil Art Noveau. Bulevardul principal, dar și alte străzi mai puțin vizitate erau împănate cu clădiri înalte, cu fațade luxuriante, înverzite, înflorate, sau încastrate în forme geometrice fixe. Era un răsfăț pentru tânărul care căuta să-și facă un nume.

A muncit la birourile unui alt arhitect cunoscut, în rolul unui ucenic asiduu. I-a ascultat comenzile și i s-a supus fără a comenta. Atunci când maestrul i-a permis să-și spună părerea, a rămas pe gânduri. Tânărul era promițător. L-a lăsat să-i privească schițele înainte de a le trimite mai departe. Modificările sale erau minimale, dar ofereau profunzime și o tonalitate secretă pereților bine ferchezuiți.

Totul s-a schimbat într-o vară. Unul din verișorii săi l-a invitat într-o călătorie de-a lungul Italiei înainte de a pleca pe un vapor ca matelot în marina imperială germană. A acceptat cu greu, rupându-se de un proiect la care lucrase înflăcărat. Voia să vadă la fața locului ruinele romane pe care nu reușise să le privească în anii de studiu. A fost satisfăcut, deschizând o altă poartă creativă. Dar a mai descoperit și altceva.

La unul dintre balurile la care cei doi nobili au fost invitați, într-un moment de pauză, când Josef a ieșit pe balcon pentru a admira stucaturile fals renascentiste, s-a poticnit. Sprijinită de balustrada rece din marmură stătea o femeie pe care dintr-o singură privire a iubit-o. Părul ei negru cădea ca o cascadă întunecată peste umerii goi. Ochii căprui, pătrunzători aveau duritatea andezitului. Buzele roșii se uneau într-o linie infinită ce promitea o răsplată stropită cu nebunie. Nu s-a despărțit de ea toată seara.

Nici măcar atunci când era timpul ca pribegii să-și vadă de drum nu i-a dat drumul. A convins-o să vină alături de ei. Astfel, cortegiul a crescut la cinci vizitatori curioși. Iar Severia, era cu adevărat o companie plăcută. Reușea să umple acel gol neînțeles din inima tânărului arhitect. Cele mai tainice dureri și întrebări aveau ecou în sufletul celeilalte. Rămași desculți în fața Mării celei Mari la Messina, și-au îngemănat destinele. Au revenit la Milano ca soț și soție, fără să fi văzut chipul unui prelat. Josef trebuia să revină degrabă în Arad și apoi lucrurile puteau să-și reia cursul normal.

Doar că acei doi îndrăgostiți nu trăiau în timpuri normale. Cu câteva zile mai târziu, într-un orășel din Balcani de care prea puțini auziseră, un student sârb îndreaptă pistolul înspre familia imperială habsburgică și trage fără să ezite. Cu două gloanțe, a dat foc lumii. Josef nu putea înțelege cum de tizul său era gata să declare război marilor puteri și cum de nimeni nu se trezea din acea coborâre în abis. Fără să vrea, cei doi iubiți s-au aflat de părțile opuse ale baricadei.

Pe cât de fragil era lanțul iubirii, acesta nu s-a rupt datorită coloanelor neîntrerupte de soldați ce mărșăluiau de-a lungul continentului, iar șoaptele dragostei nu au fost acoperite de urletele demonice ale obuzelor ce mușcau din pământul jilav. Josef era înrudit cu destui magnați din nobilimea maghiară și cea germană pentru a evita prezența pe front. Oricum nu-i păsa prea mult de acel război ridicol.

Reușea să audă vocea iubitei sale prin scrisorile pe care i le trimitea și le primea. Cu greu și întreruperi, cei doi au păstrat legătura chiar și atunci când popoarele din care se trăgeau își vărsau sângele pentru a smulge capitularea necondiționată. Josef spera că acel coșmar se va încheia cât de curând și că ea va putea să-i fie aproape.

Îi scria că a ajuns să urască saloanele în care toată lumea se transformase în politicieni, dezbătând evoluția războiului și deciziile bune sau proaste ale oamenilor de stat și generalilor. Voia să evadeze, dar nu avea cum. Josef era lumina ei în furtună. El i-a făcut o promisiune. Că atunci când armele vor tăcea, se vor reuni. O va aduce în Arad, într-o casă pe care o va construi în onoarea ei. Iar din acel cuib al lor vor zbura în orice colț al lumii și-ar fi dorit.

Simți aprobarea și încântarea din spatele literelor scrise tremurat. Acela era destinul și viitorul lor. S-a pus pe proiectat. Noaptea se zvârcolea în pat, visându-se în interiorul schițelor, extinzând mai departe hotarele gândurilor. Noul palat și trupul firav al Severiei se îmbinau într-o singură construcție căruia îi dădea viață. Dimineața, se trezea lac de sudoare, alergând la masa de proiectat, scrijelind ore întregi, fasonând fiecare detaliu cu mania unui fanatic.

Imediat ce a terminat proiectul, consultându-se cu alți arhitecți, a depus toate actele necesare construcției. A cumpărat o clădire dărăpănată din apropierea centrului și a pus-o la pământ fără ezitare. A cheltuit o grămadă de bani pentru a pregăti toate cele necesare. În scrisori, îi explica greutățile și-i scria despre fiecare reușită. Severia jubila așteptând clipa în care cei doi se vor putea odihni în sufrageria lor, privind pe fereastră panorama orașului adormit.

Dar focul războiului abia se întețea. România intrase în război și exista riscul ca armatele lor să ajungă până la hotarul Aradului. Toate acelea păreau un vis, iar visul reîntâlnirii era singura realitate palpabilă. Așa că a turnat toată atenția și banii pentru ca parterul să fie gata, apoi primul și al doilea etaj. Ceea ce fusese o gaură în pământ și un schelet metalic căpăta formă, deși mai erau atât de multe de gândit.

Josef a căutat să facă din acea uriașă clădire, ce rivaliza cu marele palat Bohuș situat în apropiere, o reflecție a personalității iubitei sale. De aceea, atunci când desena forma camerelor sau când își imagina așezarea lor, avea în minte vorbe, gesturi și expresii pe care le-a reținut. Trecuseră ani de zile de când nu o mai văzuse, dar era încă vie în imaginația sa. Clădirea ajunsese să respire, cel puțin asta simțea el.

În jurul său, lumea decădea. Războiul aducea lipsa, văduvind orașul de spiritul ludic pe care-l cunoștea. Mai mult, făcea ca oamenii să dispară, în ritm cu materialele și energia. Proiectul înainta încet. În scrisori, vorbea despre frontul său personal care era îndreptat înspre ceruri, căutând să le cucerească pentru a zidi casa destinată celor doi. S-a mirat puțin când în unele scrisori l-a dojenit, rugându-l să nu mai folosească astfel de termeni, când zeci de mii de soldați erau cu adevărat pe front murind pentru patria lor. A ascultat-o fără ezitare.

Clădirea era acoperită și o armată de meșteri trebăluia la fațada acesteia. Era o încununare magnifică a eclectismului. Fundațiile semănau cu cele putrezite, dar impunătoare ale abației din copilărie. Mai departe, se putea citi rigoarea și ordinea impusă de goticul fidel al evului mediu. Iar totul era strâns într-un buchet secesionist mustind de viață și semințe ale frumosului. Pe măsură ce căpăta culoare, ajungea să contrasteze tot mai mult cu restul orașului vlăguit de anii războiului.

Vara anului 1918 a sosit ca un vârtej, arhitectul auzind frânturi despre realitatea tulbure care-l înconjura. Veștile despre revoluții bolșevice în Rusia, înaintarea trupelor americane și tulburările din Austro-Ungaria îi păreau pur și simplu basme fără acoperire în realitate. O singură durere avea, fluxul scrisorilor între cei doi îndrăgostiți a scăzut. Abia aici credea că se afla prins într-o încleștare globală care afecta libera circulație. Primea misive scurte, grăbite, obosite. Își închipuia povara pe care o resimțea tânăra.

Și se grăbea să ducă la bun sfârșit palatul lor. Mergea din cameră în cameră, dădea indicații, se certa cu meșterii, dărâma și răzuia pereți, revopsea și măsura din nou, simțind că în cele din urmă nu reușea să potrivească ceea ce primea în viziuni nocturne cu realitatea din fața ochilor săi neputincioși. Cumva, în acea furtună de îndoială, găsea drumul înainte spre finalizare.

Spre surprinderea tuturor, războiul se încheiase înainte ca monumentul să fie măcar finisat. Nu era nici pe departe încheiată lucrarea titanică. În jurul acelui glob de sticlă, lumea se prăbușea. Marile imperii se desființau, luau naștere națiuni noi ale căror armate nu se opreau din mărșăluit. Deasupra Aradului, flutura o altă flamură, apropiată de tricolorul iubit de Severia. Pentru Josef, acela putea fi un semn bun. Luni îndelungate toată planeta s-a cutremurat, reașezându-se pe noi temelii puțin mai stabile, dacă nu ținem cont de fragilitatea lor.

Pentru prima dată, Josef a părăsit palatul neterminat, alergând înspre iubita sa. Ea nu se găsea în Italia, ci la Viena, metropola tulburată de pașii oamenilor nemulțumiți. Ar fi vrut un loc de întâlnire mai intim și mai cald, dar nu conta. Urma să o revadă după patru ani lungi. Se privi prima dată în oglindă cu seriozitate, după ce-și uitase chipul. Era tras la față, încercănat, ușor, puțin albit. Oferise o parte din propria energie pentru ca acea clădire să capete o inimă puternică.

Josef și Severia s-au regăsit pe peronul gării din Viena. Era o dimineață ploioasă, ceața acoperind o bună parte din oraș. Iar atmosfera s-a scurs în trupurile celor doi. El era obosit de drum și de efortul acelor ani. Ea era mai zveltă, dar retrasă. Hainele ei aveau un colorit militar. Pe reverul cămășii avea insigne tricolore italiene.

Au vorbit o zi întreagă. Nu unul cu celălalt, ci fiecare și-a spus povestea lui. El și-a depănat anii de lucru și obidă. Ea i-a vorbit despre lâncezeala lui 1914 și apoi despre pasiunea care a cuprins-o pentru cauza națională. Firește, nu de la sine a venit acel entuziasm. Un bun prieten de familie, Antoniu, venit de pe front cu o schijă în picior, a trezit-o la realitate. A făcut-o să înțeleagă justețea și nevoia conflictului. Cei doi s-au implicat activ și au pus umărul la victorie.

Schimbarea a fost neașteptată pentru arhitectul care deja uitase războiul. Citi o altă notă în vocea iubitei sale. Mânie. Frustrare. Țara ei nu era băgată în seamă după tot sacrificiul depus. Cei mari se felicitau, iar ei erau discret dați la o parte pe nedrept. Aveau obligația să le ofere și lor o parte din pradă, pe măsura sacrificiului.

Au petrecut încă două zile împreună, plimbându-se prin oraș, întâlnindu-l pe acel Antoniu, un tânăr șarmant, zâmbitor, cu grai dulce. Zări felul în care se uita la Severia lui. Firește, nu se afla încă vreun inel pe deget, niciun preot nu le-a binecuvântat uniunea. Acela ar fi fost următorul pas natural. În urmă cu patru ani. Seara, după cină, Josef s-a plimbat singur pe străzile Vienei.

Bătu la pas bulevardele mărginite de blocuri înalte, încărcate cu esența unei arte noi pentru o lume ce deja și-a dat viața în Marele Război. Semănau cumva cu visele sale, dar acum, ascunse în pâcla nopții, nu-i mai spuneau nimic. Întors înspre sine, s-a văzut iarăși singur și gol. Flacăra era stinsă. Nu avea rost să încerce o renaștere.

A plecat fără să spună la revedere. Întors în Arad, a stat o lună întreagă în palatul neterminat. A așteptat semn de la Severia. I-a concediat pe toți muncitorii, fără să caute consolare la cineva anume. A stat în clădire, pe podeaua ce trebuia să servească drept dormitor, cu ochii larg deschiși. Dar telefonul n-a sunat și nu a primit nicio telegramă pe numele său. Basmul a intrat în coliziune cu realitatea.

Palatul a rămas o epavă părăsită. Lui Josef nu i-a păsat deloc de ea. L-a vândut unui afacerist de prin București care era în trecere. Acesta a vrut să continue proiectul, dar Josef arsese schițele. Niciun alt arhitect capabil nu a vrut să-și lege numele de edificiu. A angajat niște ageamii care au mutilat clădirea. Nu înțelegeau delicatețea necesară pentru a da grai pietrei și au lăsat în urmă un colos mut. Când s-a săturat să bage bani în el, l-a lăsat așa cum a fost.

A urmat celălalt mare război și se spune că unul dintre avioanele care au bombardat gara din Arad a scăpat un proiectil peste Palatul Gol. Sau a făcut-o intenționat, nimeni nu va ști niciodată. Cert este că a luat foc, ca o jertfă închinată unui cer nepăsător. În urmă a rămas un schelet amenințător, o poveste de speriat copii. Peste decenii, buldozerele au dărâmat hardughia, iar acel loc a devenit parte dintr-un cvartal de blocuri ștergând pe deplin povestea locului.

Despre Josef am aflat prea puține dincolo de acest moment. A devenit o epavă pentru un timp, pierzându-și orice avânt. S-a retras la unul dintre castelele familiei trăind de pe urma averii. În anii războiului, s-a retras în Canada, urmărind desfășurarea acestuia. Odată ce comuniștii au preluat puterea, și-a pierdut toate proprietățile, cât și cetățenia română. Mi-ar plăcea să cred că nepoții lui încă trăiesc dincolo de ocean, dar pentru asta trebuie să fac cercetări care nu mai țin de studiul meu inițial.

În ceea ce o privește pe Severia, mi-e teamă să caut mai departe. Ceva îmi spune că în 1922 se găsea și ea printre cei care au mărșăluit asupra Romei, susținându-l pe cel care vorbea despre nedreptatea făcută Italiei și despre nevoia unui Imperiu Roman refăcut. Mi-ar plăcea să cred că a redevenit o aristocrată aiurită, dar vremurile nu-i lasă pe indivizi să guste inocența până la capăt.

Eu am rămas nefericit pe-o bancă la aproape o sută de ani de la acea poveste uitată. Faptele în sine pot fi spuse fără emoție, dar e greu. Oameni au fost și cei doi până la urmă. Și nu poți să nu-ți pui întrebări despre ce s-ar fi putut întâmpla dacă un mic amănunt ar fi fost schimbat. Fericirea este atât de fragilă și atât de ușor se poate sparge.

Nu este judecata unui istoric. Ci a unui om care înțelege despărțirea. De aceea, astăzi sunt trist. Cei care îmi vor citi articolul poate vor avea și ei o undă de empatie pentru doi oameni care meritau mai mult. Putem da vina pe cineva pentru acel eșec? Are rost? O briză rece mătură parcul, semn că vine ploaia. Sau că uneori, unele întrebări aduc furtuna pe pământ.