Eu când scriu, sunt atât de singură. Singură cu gândurile mele, cu personajele toate care sălășluiesc, frumoase-s jivinele, în mine. Niște solitare, asta suntem. Și, adesea, ne e frig. Diferența dintre a scrie și a traduce stă în frig și-n frica pe care le resimți. Când traduc, nu sunt niciodată singură și nu mi-e frig. Nici frig, nici frică. De când am început să traduc, printr-un hazard fericit, îi scriu pe alții, traduc pentru alții, traduc ceva și pe cineva. Gândesc dublu și simt triplu. Într-o stare de contemplare a limbii, într-o dinamică a discursului care dă viața și viața se prinde, se mișcă întruna, se conturează un univers de lectură.

Vorbesc cu textul, cu personajele de aici, locuiesc în text, în timpul și spațiul lui, în cronotop dacă narativitatea mă lasă să fiu și eu acolo, actant sau privitor. Când traduc, mă apropii de text, de Scris, de Scriitură, pâș-pâș, ca pisica timidă și discretă. Și toarcem împreună. Ajung în scriitură pe un drum lăturalnic, paralel, tainic, plin de mărăcini, pe un drum pe care-l dez-boschetizez ca să-mi fac o cale lină, luminoasă. Dar mai întâi mă fofilez în spațiile libere dintre rânduri. Marginalia cu enluminures din manuscrisele medievale. Pe urmă, las să intre soarele ca să-l lumineze și să-l încălzească și pe Celălalt, pe calea lui fără buruieni, pe drumul lui trasat, bornat, numerotat, imprimat și dat în lume, născut pentru pelerinaj spiritual. Ne uităm împreună în oglindă să ne prindem reflexia.

Socializez cu textul. Mă transform și eu, se transformă și discursul, ne plămădim împreună. Ne alcătuim împreună, oarecum în sens sadovenian, facem dragoste tantrică. Rescriu, recreez. Să traduci înseamnă paradoxal, atât să te îmbraci cu hainele împăratului, cât să te și dezbari de ele, să iei distanță față de original, pui leghe între ideile gândite de-a gata și ideile așa cum ți se arată ție. Începe turnirul. Și poți ajunge și să gândești împotriva ta, a brutalității principiilor tale și să te lași sedus de lumina de la hanul din depărtare. Hanul de la răscruce este lăcașul traducerii într-o a treia limbă, la egală distanța dintre original și limba ta maternă. Invitat aici, o să fii ospătat de hostis, gazdă și dușman deopotrivă, ce frumos și ambivalent este acest cuvânt latin, hostis.

Experiența de a traduce este condiția umană prin excelență, să fii locuit de cineva, dominat de prezența Celuilalt, în tine, în vintre și-n venele tale unde curg și litere și cerneală, dar mai ales în simțire, în simțiri. Nu vrei să-ți (re)vii în simțiri, rămâi acolo, ca-n relația terapeutică. Traducerea este în fenotipul meu. Este habitus-ul meu.

Mă asemăn cu cel pe care-l traduc, cu tradusul, cu traducătorii, cu Alții. Traduc cu toate cărțile pe care le-am citit sau încă nu am apucat să le termin, cu niște cunoștințe, competențe, abilități. Dobândite sau nu. Aparente și latente. Lingvistice, stilistice, culturale nu în sens larg, haotic, ci în sens foarte strâns, adică cultură specializată, de soi bun. Cu creierul, stomacul și fierea. Cu epiderma. Somatizând. Cu multă intuiție, fler, pif franțuzesc. Curaj și lașitate dozate judicios. Cu genele pe care nu mi le știu din arborele familiei, cu scenariul și povestea mea de viață. Cu multă empatie, dar mai ales cu și mai multă curiozitate. Traducerea este și talent. Am o pletoră de studii teoretice, note și observații de profesioniști în urechea medie, care zumzăie cu perversitate. Și mă induc în păcatul trufiei uneori, când vreau să fiu politically correct. Și devin politically sensitive. De acord, numai lamentabil nu sau călduț sau pe lângă sens. Să evit cu justețe violența, intervenționismul, manipularea. Traducerea este violență, stigmă, discriminare inconștientă în gândire și alegeri, traducerea este sexistă, rasistă, minoritară, deziderat de ospitalitate.

Spune-mi pe cine traduci ca să-ți spun cine ești, adagiu deturnat devenit truism care induce ideea asemănării. Și a apartenenței. De aici pleacă etichetele și ocaua de măsurat, cine și ce traduce, mai apoi cum traduce. Când traduc, iubesc să citesc atent, cu ochi de pisică-n noapte, iubesc ce citesc și traduc într-o relație de imanentă dependență de Celălalt, să (te) gândești cu el, și-n vinele tale să curgă literele lui, cerneală, gândurile și ideile. Așezat sau alandala, micul și marele circuit în arterele cărții. Ca-n Marea Neagră, cea mare și frumos de albastră de la Olimp, îmi plac și valurile, cu forța lor năucitoare ca-n lumea ideilor eterate, dar îmi vreau să ating și solul cu picioarele, "să am picior", colac de salvare. Când înveți să înoți, înveți și ce să faci când nu mai ai picior, când pierzi siguranța, solul ferm. Când am înțeles că pierd, hotărăsc ce sacrific și unde recuperez, să ating din nou pământul cu piciorul. Să nu mă înec. Să ies din apă răcorită, obosită și fericită în egală măsură.

Prefer să traduc fără să fi citit tot înainte, tot textul, vreau să-l descopăr pe drum, în tovărășia care se leagă. Să intru în teoria groparului să caut adevăruri în locurile unde nu se uită nimeni. Cu FoMo (fear of missing out) atât de actual în social media, adică simțind o teamă anxioasă să nu ratez ceva important, esențialul, nuanța, ocheada. Mă confrunt cu viul mișcător, cu sensul care ia corp și formă, se pune-n ramă și se oglindește narcisic. Traducând, mă apropii de Celălalt ca de-un necunoscut, intru în vorbă, îl întreb ce mai face, de ce face ce face.

Încep înconjurată de instrumente, de dicționare bilingve, de expresii și aici vine tentația procrastinării: când te fură un cuvânt, apoi altul, apoi o expresie nouă pe care o copiez să o țin minte, apoi mai copiez încă două-trei să-mi fac zilnic bagaj tot mai trainic și bagajul meu de traducător se rotunjește frumos, mai desfac buzunarele ascunse și mai bag și-acolo cuvinte, idei, asociez și compar, asemăn și mă asemăn, dezbin și unesc. Îmi pun uniforma de pionier-traducător, și cravata, musai roșie, așa cum sunt scriitori care își pun pijamaua sau hainele de lucru dis-de-dimineața și purced la vânătoarea de stil cu un captatio benevolentiae al elocinței antice nemărturisit. Cărțile și dicționarele se ceartă pentru suport, stativ, care să stea mândru pe amvon. Apoi se completează, se împacă și cu virtualele și-mi dau sens, sensul corect. Cu argument inteligibil și nuanță. Să nu intri în polemici caricaturale și sterile.

Când traduc, veghez să-l respect pe Celălalt, să-l pricep și accept în diferența lui. Traducerea este plonjeu în diferență, dar în sens derridian. Și ajung aici, înțeleg că, în traducere, suntem toți queer. Mirosul de fân umed este naiv bucolic sau rage un animal flămând?

Să rămân invizibilă, nu-mi plac notele de subsol, nici când sunt dovadă de erudiție, nici când mărturisesc neputința de a fi tradus fidel sau nevoia creativității. Mai nou, unii traducători își invită cititorii să intre în procesul traductiv prin practici participative și traducerea devine – o fi bine? – o critică genetică. Invizibil? De curând, unele edituri pun onorant și numele traducătorului pe prima copertă. Îl pun și pe el pe soclu mic, îl recunosc, "idiotul familiei" iese din culise. El vrea să se ridice. Traducătorul este un nobil servil, să-mi fie permis oximoronul sau un servitor nobil, mai bine așa.

Traducerea este o bună lectură, chiar și când e chirurgicală. De când traduc, orice lectură s-a denaturat, este o lectură admirativă a produsului finit în care recunosc strategii, tehnici, procedee, în setea de absolut, în ideația traducerii perfecte și, rareori, pura plăcere barthiană a textului. Mă minunez de măiestrii și înfurii de stângăcii. Caut circumvoluțiuni, acrobații, analizez hainele funambulului de traducător care a dat claritate, inteligibil, transparență textului de sosire, a dat deoparte vălul opac, ermetismul, a făcut posibil accesul la idee și gând, desfăcând baierele de text tăinuite, a dat sensibilitate și po(i)eticitate, a sedus. Traducerea este vector de deschidere și de ieșire din țarc, desțelenire, de-periferizare și tentația universalității. Prin traducere, cunoașterea devine comună și dobândește valoare adăugată.

Traducerea este entente, înțelegere, pact, este rezonanță – magnetică? – empatie deopotrivă (și nu simpatie, că e periculoasă) și cameleonism. Afinitate electivă goethiană. În rezonanță, sensul se perpetuează, se ascute, se prelungește ca sunetul, pătrunde și rezonează, se întâlnește în fratrie, se îmbrățișează și, da, Sadoveanu intră iar în textul meu, se alcătuiesc împreună, fac dragoste semantică. Aleatoriul, hazardul devin destin, semnul devine text, textul devine discurs.

Atacul de panică, frica dau târcoale, cum să spui indicibilul, să-l faci dicibil, iată paradoxul traducătorului pe o paradigmă mișcătoare, ca traducerile de secol XVII, "frumoasele necredincioase", femeile frumoase nu puteau fi credincioase și cele credincioase erau slute. Ei bine, cum e să fii azi și frumoasă și credincioasă? Să intri în legalitate și să ai legitimitate? Să-ți faci pașaport și să ai toate vizele actualizate? Apoi, ce traiectorie iei? Să atingi fundul apei și să te lași purtat de val? Te salvează baliza, simțul formulei, geniul limbii și ajungi la țărm. Mulțumită că m-a lovit valul, dar nu m-a dărâmat, ies mândră și teafără. De asta, traducerea este o activitate jubilatorie și gratificantă.

Traducerea este transfer și contratransfer, proiectare, "furt identitar", eliberare și înlănțuire, fidelitate și trădare, confesiune deopotrivă. Despre ce culoare/culori îmbracă traducerea, despre tentele momentului zilei sau nuanțele anotimpurilor traducerii, despre dominația culturală și mize estetice, discriminare și angelisme, metode, orientări și clivaje ideologice, asimetriile de pe piața literară, pragmatism, mercantilism, versatilitate în comunicarea interculturală, alteritate și ipseitate, despre alunecări și ezitări, dileme și soluții, pluralitatea interpretărilor, trecem toți și totul prin furcile caudine care se încalecă și pentru asta avem colocvii, conferințe sau simple agape literare.

Despre fragilitatea celui care a înțeles că nu deține puterea, nicio putere, că este eminamente subiectiv, își arată subiectivitatea și vulnerabilitatea și își apăra "varianta" bec et ongles, despre cel care a înțeles că nu este stăpânul științei, puterii, pietrei filosofale, că nimic nu e solid sau incasabil, nimic nu se transformă în aur curat, poate doar truda, despre toate acestea o să mai curgă multă cerneală. Aș încheia prin a-i declara dragostea mea, complianța și congruența în suroria traducerii ideale, arta compoziției și a interpretării deopotrivă, ca în muzică.