O întrebare, mai multe răspunsuri. Rubrică de Ciprian Handru

Care dintre geografiile literare sau cartografiile ficționale contemporane ți s-au părut cele surprinzătoare?

Cartografiile ficționale contemporane datorează mult…hărților imaginare. Iar despre ele voi scrie câteva rânduri. Omul contemporan trăiește, în majoritatea timpului, fără a avea nevoie de hartă. Doar când dorește să descopere un spațiu nou ori să își imagineze unul îndepărtat, la care nu poate ajunge fizic, recurge la hărți. Istoria este modelată de înstăpâniri asupra spațiului, prin desenarea reperelor esențiale, în diferite forme, în diverse ipostaze. Este celebră expediția La Pérouse din 1787 pe care Bruno Latour (în Comment distribuer le Grand Partage) o folosește pentru a explica existența unei "rețele care permite unui centru să acționeze la distanță": întâmplarea povestită, aceea a întâlnirii unui bătrân care desenează o hartă pe nisip, ștearsă imediat de valuri, fiind apoi fixată în memorie prin desenul unui tânăr pe hârtia navigatorilor este un prilej de discuție pentru ce înseamnă citirea unei hărți și importanța ei. Harta în sine transformă ceea ce vedem într-un spațiu peren, îl esențializează și îl codifică, în funcție de viziunea creatorului. Hărțile sunt "concepte grafice" ale teritoriilor (Jean – Marc Besse), dar sunt, în același timp, mecanisme prin care sensul unui scrieri ficționale devine mai clar. Acel "efect de real" (Roger Chantier) al unui roman, de exemplu, este obținut prin realizarea unor hărți ale parcursului personajului. Harta devine un limbaj în sine, prin decriptarea căruia lumea se reface după reguli noi, iar imaginarul ei se construiește în jurul a trei ipostaze : hărțile alegorice, hărțile antropomorfe și cele "abstracte", ce apar încă din secolul XVI, precum picturile lui Giotto sau Fra Angelico (Alberto Castoldi). Darwin însuși folosește reprezentările grafice pentru a-și fundamenta teoria evoluției. Arborele pe care îl descrie își găsește protoreprezentarea în lumea marină a coralilor, demonstrează Horst Bredekamp, ce identifica în metafora "arborelui vieții" un model - coral, trimițând la o hartă cu semnificații alegorice. Hărțile abstracte, precum Potopul desenat de Leonardo da Vinci constituie o altă categorie, completată de cele antropomorfe, cea mai cunoscută fiind Europa Regina din 1537 (Johannes Bucius) sau Mediterana ca mare a păcatului, din secolul XIV, atribuită lui Opicinus de Canistris. Reprezentările ficționale au ca puncte de referință harta desenată de Hans Holbein pentru Utopia lui Thomas Morus, cele care însoțesc edițiile din Don Quijote, spațiile precum Ținutul Yoknapatawpha al lui Faulkner, Wessex de Thomas Hardy, Bleston de Michel Butor ori mapamondul din Robinson Crusoe de Daniel Defoe, schițele lui Emile Zola, cele ale lui Marcel Proust sau hărțile manuscrise ale lui Liviu Rebreanu.

Dincolo de cele câteva cartografii insolite amintite aici, peisajul literar contemporan aduce în prim plan noi reprezentări ficționale. Aș observa trei propuneri pe care le fac scriitorii: prima geografie literară completă care îmi vine în minte este cea a Doinei Ruști, ce își publică unele romanele însoțindu-le de hărți ale locurilor și itinerariilor personajelor. Este cazul Manuscrisului fanariot, bijuteriei narative Mâța Vinerii, dar și a volumului Paturi oculte. Sunt reprezentări grafice atent conturate ce corespund acelui deziderat de creare a impresiei de realitate, pornind de la realitatea însăși; o formă de mimesis augmentată prin conceperea unor scheme grafice, cu un cod cartografic complex, dar accesibil cititorului. O altă categorie este reprezentată de o incursiune în lumea "romanului - geograf", ce își remodelează propria lume din elementele disparate observate în spațiul descris. O astfel de cartografie ficțională propune Varujan Vosganian în Cartea șoaptelor, cu personaje ce refac din memoria timpului spațiul, plecând de la descrierea unui Focșani autentic. Bunicii Armenuhi și Garabet sunt vocile narative ce refac o poveste traumatică ce modelează locul și îl face un agent activ al romanului. Tot o cartografie ficțională regăsim la Adrian Majuru, în Hoții din Curtea Miracolelor, o incursiune dinspre centru spre periferia unui București palpitând de viață. Cel de-al treilea caz este reprezentat de un autor special, un geograf literar francez care a scris două trilogii. Semnat cu pseudonimul Le Minot Tiers, scriitorul identifică o nouă ipostază a tratării spațiului și bricolează cu migala unui matematician instrumente imaginare, punând cititorul la lucru. E o lectură activă, aproape detectivistică la care invită textul lui, una a descoperirii și a reconstituirii, asemeni unei expediții în lumea cuvântului.

Redau mai jos un fragment tradus din volumul Des mirroirs et des alouettes apărut în 2019 la editura La ligne d’erre: "O căutare rapidă pe Internet îmi permite să observ locurile din cer. Dacă cei doi vecini ai mei au case care pot fi recunoscute și vizibile, a mea, dimpotrivă, este în întregime ascunsă de vegetație. Doar un mic colț de acoperiș iese din acest coronament în miniatură. O căutare online în registrul cadastrului mă uimește. Dacă parcelele vecinilor mei sunt perfect incluse în cadastru, a mea nu există! Parcela mea se topește într-o mare suprafață fără construcții, aparținând totuși comunei care mi-a fost arătată înaintea acestei împărțiri. Cum am putut moșteni un bun care nu există pe hartă?" (18) ori "Insulele Malouines se văd la tribord. Mii de oi au păscut pe aceste pământuri neprimitoare pe care niciun border collie nu ar vrea să le înfrunte. Totul e ostil pe această insulă britanică, mai ales locuitorul, când ești un servitor al Coroanei britanice. Goeleta se îndreaptă spre nord, ca un amant atras de pol. Bordeaux se vede la orizont. Pe malurile fluviului Garonne, sclavii au fost înlocuiți de ambuteiaje. Imobilul arde. Bordolezii chiar conduc prost. Un om îi așteaptă. De multă vreme" (89) și "Da, infernul este în privirea celorlalți, judecata celor care nu știu și totuși își dau voie să gândească, să pună un diagnostic, să pretindă că știu un tratament. Ei, cei care nu realizează cât de gravă este patologia lor: a gândi cunoașterea nu înseamnă a cunoaște" (194). Fragmentele de viață sunt circumscrise unui spațiu narativ, în care esențial rămân decupajul din realitate, dar și un procedeu inedit prin care evenimente și locuri reale sunt ecranate de imaginarul nu fantezist, ci matematic, calculat asemeni unui extras cadastral. Trecerea din timp și spațiu se face abrupt, asemeni procesului cognitiv al amintirii, fiind, de fapt, o reconstituire a cunoașterii lumii, prin literatură sau știință. E un exemplu al unei noi direcții a prozei europene, căci nu întâmplător aceasta propune o ranforsare spațială, ce creează o suplimentare a realului, o formă a hiperrealității existente azi în mediile diverse în care sunt imersați cititorii, spectatorii ori gamerii.

*

În 2022, la Sibiu, a luat naștere Cercul de geografie literară, în cadrul căruia studenți și tineri cercetători discută literatura folosind instrumentele specifice disciplinei, organizând întâlniri, ateliere literare și conferințe internaționale. Pornit din pasiunea pentru lectură, s-a transformat într-un demers hermeneutic menit să (re)vitalizeze viziunea tinerilor asupra a ceea ce înseamnă/propune azi literatura.

Grupaj coordonat de Alina Bako și Iulia Pietraru

Au răspuns: Alina Bako, Ștefana Baba, Atena Buzbuchi, Angela Cioara, Laura Madem și Iulia Pietraru