Lucra pe tura de noapte și uneori, pe drum, se delecta cu o mică plăcere. Nu-și permitea să fie gurmand, dar își savura pe îndelete gustările simple prin stații de autobuz ori sub un felinar chior. Ștrudelul cu vișine, dulce și sățios, ușor crocant, însoțit mereu de un chefir acrișor. Fiecare îmbucătură era o halcă grasă de liniște. În alte dăți alegea doi covrigi cu susan și un Pepsi la jumătate. Aluatul bine copt, călduț, și bulele înțepătoare și reci ale sucului îi ofereau plăcere la porție. Și se lăsa pătruns prin toate ungherele minții, simțind relaxarea cum i se scurge prin vene și-i înmoaie mușchii.

În restul timpului avea căștile în urechi și vorbea apăsat, străduindu-se să formeze clar și răspicat fiecare cuvânt, dar fără să ridice tonul. Îi era lehamite de nebunii care se apucau să strige prin autobuz ori tramvai.

În buzunarul de la piept simțea contururile pachetului cu țigări. Un dreptunghi cu margini înmuiate. Știa că întreaga sa viață încăpea într-o astfel de cutiuță amărâtă. Culmea, el nici măcar nu era fumător. Își amintea de stația de acasă, acolo unde îl vedea pe taică-su urcând în rată ca să plece la muncă și unde îl aștepta seara, în praful umed sau uscat al drumului. Tătâne-su, fumător înrăit. Vedea clar bocancii lui solizi, pantalonii ca niște burlane, degetele înnegrite. Fumul îi năvălea printre buzele groase și în acele fuioare se ascundea promisiunea unei seri liniștite în familie, a unei îmbrățișări. Apoi scuipa chiștoacele, le călca cu furie și sălta pe treptele ruginite ale ratei.

Acum, în pachetul său de țigări de nefumător strânsese câteva bilete de autobuz mototolite, de la o firmă de transport care nu mai exista, un nasture rupt care stârnise puzderie de înjurături, o monedă veche, strălucitoare de cât o frecase și-o lustruise între degete. Pe când era țânc, obișnuia să adune biletele uitate prin buzunare de taică-su. Ridicase din praf și nasturele care-i sărise bărbatului de la haină chiar în stația de autobuz, în vreme ce își suduia nevasta, în râsetele vecinilor. Și bănuțul aruncat, singurul, să-și cumpere vreun covrig sau altceva. La acel unic act de generozitate îl și văzuse pe babac ultima oară.

Iar el mergea spre muncă vorbind în microfonul căștilor, punând pe căprării gândurile. În viață faci lucruri mici, mari, vai de ele sau uriașe. Pe rând! Îi plăcea acest panseu căci îi punea pe oameni la același nivel. Mai greșești, îți mai iese una, alta, dar mereu ai șansa să dai lovitura.

Turuia spre folosul propriu, pe un ton controlat, să nu pară nebun. Telefonul era oricum închis. Și, uneori, în orașul care mirosea a țevi de eșapament, a canalizare sau a praf umed, se bucura de ștrudelul și de covrigii săi. În acele momente se detașa de realitatea vieții, aduna răbdare, putere, ca un sportiv care caută să-și pregătească mușchii psihicului pentru cursa cea mare.

Apoi ajungea la carcasa din plastic în care îl schimba pe paznicul de pe zi și unde devenea stăpân peste un bloc care înghețase la nivel de fantomă golașă din ciment și fier-beton. În interiorul rece și îngust al gheretei, liniștea și stăpânirea de sine se scuturau și armătura vieții sale se dovedea sfrijită, gata să crape în orice moment. Singur de când se știa. Bătut, ignorat, scuipat. Inima îi era ca o chiftea arsă și scopul existenței sale dispărea în întuneric. Începea să tremure și căuta cu privirea prin geamul murdar. Prin întunericul bulevardului distingea un fum sau ceva de felul ăsta. O amintire oarecare și se agăța de ea, imaginându-și următoarea dată când avea să muște din ștrudel și să-și umple gura cu chefir.