Alba află repede că cineva întreba de ea prin oraș. Vestea venise de la unul dintre peruanii din pază. "Se dă scriitor", spusese omul, umflându-și pieptul sub cămașa pătată de transpirație.

Sergiu opri aici povestea și se întrebă dacă voia să scrie romanul din acel unghi. În trecut, stiloul Andreei rămăsese și el suspendat deasupra ultimei foi a poveștii pe care o citise. Restul lipsea. Povestea însă sigur continuase. Pe măsură ce stiloul ei alunecase pe hârtie, în jur se auzea freamătul cabinelor de videochat din Băneasa, șoaptele fetelor pregătindu-se de tură, murmurul continuu al foehnului din cabina de machiaj. Însă acele pagini fuseseră separate de cele găsite de Sergiu. Își imagina mâna neglijentă a unei femei de serviciu de la vilă. Poate ajunseseră într-o pubelă, în sacul negru destinat gunoiului menajer. Măcar atât: nu fuseseră amestecate cu plastic, sticlă și metal. Dar povestea conținea toate acestea. Plastic. Sticlă. Metal. Și materiale infectate. Personaje infectate de ideologii diferite, cu istorii diferite – dar cu același viitor.

Se ridică din fotoliu și privi pe fereastra camerei de hotel. Aguas Calientes își desfășura marginile de carne umană, cărămidă și vegetație, contopindu-se cu pădurile de eucalipt. Deși se afla aici, simți un dejà-vu — ca și cum ar fi fost personajul unei alte povești, într-un film care semăna cu Twin Peaks, dar scris de un David Lynch mai blând, mai puțin dispus să dezvăluie misterele altor lumi. Lumina se stingea treptat. Parcă purta un costum de cosmonaut, fabricat din materialul nopții. O liniște neagră în care plutea tot ce cunoștea – și tot ce nu avea să cunoască vreodată. Și, deși în noaptea străbătută de mirosul de eucalipt nu se mișca nimic în afară de aerul din plămânii lui, Sergiu avu senzația că ceva exterior acestei lumi o luase în palmă și o rostogolea — o bilă neagră pe masa verde a unui joc de biliard pe punctul de a începe. Sau deja încheiat.

*

Dimineața îl găsi în pat, abia trezit, cu amintirea difuză a serii de dinainte. Scrolă știrile din țară: nimic nu se schimbase. Totul neted și liniștit ca mintea unui pacient cu Alzheimer. Un stick cu informații vitale ajunsese undeva… și fusese uitat. Alegerile veniseră și trecuseră. La fel cele din ultimele decenii — și fuseseră uitate. Viața își desfășura jungla conexiunilor cu aceeași luxuriantă complexitate. Nu-l interesa politica, dar filosofia îl conducea spre ea, inevitabil. Își trecu mâna prin păr și privi pe fereastră construcțiile peste care ziua începea să-și desfășoare spectacolul repetitiv al luminii și umbrelor. Apoi urmări contururile fluidizate de lumină din camera atât de mică încât, dacă ar fi adăugat câteva flori, ar fi devenit romantică. Se gândi cum i-ar fi stat Albei în acea cameră, în patul din care tocmai se ridicase — într-o altă dimineață, la fel ca asta.

Și iată că, peste câteva zile, dimineața, trezindu-se, o văzu alături pe femeia subțire ca un fir de fum, aproape de dezintegrare prin delicatețea formelor corpului. Încă dormea, în așternutul peste care lumina scana firele de praf plutind în aer. Alba. Se întâmplase. Simplu și natural, ca și cum pentru el era firesc să străbată jumătate de lume ca s-o cunoască pe avocata presupusă moartă. Și ca și cum pentru ea ar fi fost la fel de natural să intre în relații intime cu primul român — un necunoscut — care ajunsese în Aguas Calientes căutând-o.

Fără să deschidă ochii, simți privirea lui Sergiu asupra ei. O privire care nu era romantică, ci creativă. Probabil se gândea cum să integreze în povestea lui întâmplările ultimei zile – la fel cum făcea și ea. Fiecare avea să așeze în povestea proprie seara care tocmai trecuse și dimineața care se sfârșea – la fel cum și legătura lor se sfârșea. Amândoi urmăriseră același lucru: experiența momentului și felul în care urma să construiască firul poveștii fiecăruia. Variantele urmau să fie diferite, pentru că ei erau diferiți: ea – fosta avocată din lumea new money, din care cu greu reușise să evadeze; el – pretinsul scriitor cu aer old money, care voia să treacă la categoria următoare. El – în sus, ea – în jos, după reguli sociale care ignorau regulile umane. Deschise ochii și privi viețuitoarea din fața ei, cea care o contempla cu aerul unei ființe gânditoare – ceea ce știa că Sergiu nu era. Nu așa înțelegea ea gândirea. Deja camera îi separase; aerul din jurul fiecăruia avea intensități diferite și, dacă ar fi avut culori, ar fi fost diferite. Își aminti visul de acum câteva luni: un alt univers, adus aici prin cuvintele notate în laptop. O lume în care urmau să ajungă cu toții – și din care, de fapt, nu plecaseră niciodată. Ecourile și vidul se întindeau până aici, în camera luminată, în apartamente transformate în studiouri de pictură pe strada Eminescu și pe alte străzi, din alte orașe și țări. Un vid care îi atrăgea pe toți. Nimic nu mai era distinct; culorile se amestecau și se estompau, până la negrul absolut. Totul era vis. Și era realitate.

Din picioare, de la marginea patului, Sergiu continua să o privească. Poveștile lor erau deja scrise, publicate și viața îi ducea mai departe. Camera era doar un punct din trecutul fiecăruia, un loc de intersecție în lumea pe care, prin convenție tacită, societatea o numea realitate. Nimic nu se întâmplase deosebit față de ceea ce se întâmpla în fiecare zi în viața fiecărui om, a fiecărui oraș sau țări. Atentate, asasinate, înmormântări și incinerări; alături de nașteri, avorturi spontane sau provocate, războaie și pace, boală și sănătate care urma să se transforme în boală, apoi moarte care urma să se transforme în viață.

Camera dispăru în vârtejul întâmplărilor de dinainte și de după, la fel cum viețile tuturor se pierd între viețile celorlalți, în viața planetei și a lumilor. În lumină și umbră, mecanismele abia întrezărite își desfășoară pe nevăzute arcurile. Legile lucrează întotdeauna pentru, nu împotrivă, indiferent care este percepția de moment a unor mici puncte negre de pe o planetă deșertică sau acoperită de apă, din realitatea unora sau din visul altora. Totul se transformă în firul negru de cerneală care curge prin penița unui stilou chinezesc. Cu acesta, o mână fină țese toate poveștile, din cabina de machiaj, în culisele unui spectacol care încă nu a început, deși tocmai se desfășoară – și care s-a încheiat cu mult timp înainte de a începe.