Revistă print și online

Pe străzi vechi, cu Zavaidoc

 

În ultimele luni, mi-am asumat un rol pe care nu credeam vreodată că-l voi avea: detectiv interbelic. Fără să-mi dau seama, m-am trezit urmărindu-l pe Zavaidoc prin biblioteci și prin poduri prăfuite, scormonind prin arhive vechi, prin colecții particulare ori prin lăzi uitate demult. Și oriunde mă întâlneam cu Zavaidoc, pe străzile vechi de pe Lipscani, pe alei cochete sau uitate de timp.

În fiecare zi, când continuam să urmez firul poveștii lui, îl vedeam cum trece pe lângă mine, grăbit, vesel, fredonând o melodie pe care aveam impresia c-o știu de multă vreme.

Dar cum mă așezam la masa de scris, realizam că esența Bucureștiului interbelic se risipește, ea rămânând intactă doar doar din arhive sau documente. Doar pe străzi, îi simțeam pulsul, îi auzeam șoaptele. Așa că am străbătut mahalalele, am aprins în imaginație vechile felinare de pe străzile interbelice, gândindu-mă la anul 1923, când iubirea mocnea în răcoarea serilor bucureștene. Îl vedeam pe Zavaidoc cântând în grădini, cu glasul său profund răsunând până în Cișmigiu.

Bucureștiul de atunci era o scenă deschisă – o nebunie în care oamenii se pierdeau în iubirile lor și își reinventau viața la fiecare colț de stradă.

Am petrecut multe seri imaginând "nopți nebune" , cu oameni dansând pe străzi, cu vocea înaltă a unui artist care cânta pentru toți și pentru nimeni.

După război, orașul învăța din nou să iubească, într-un ritm alert și amețitor. Documentele mi-au oferit o poveste în cioburi, secvențe rupte dintr-o existență năvalnică, însă adevărata realitate venea din zațul de cafea de la Capșa, din tramvaiele care scârțâiau pe șine și din foșnetul rochiilor ori de sub pălăriile-clopot care au dominat acel an. Totul mi se părea o frescă vibrantă, pe care-mi doream s-o surprind, s-o povestesc și să privesc după aceea în ochii voștri care niciodată nu mint.

Dacă mi-a ieșit, o să-mi spuneți, dintr-o singură privire ridicată alene de pe fila ultimă a romanului meu: citind "Zavaidoc în anul iubirii".

Doina RUȘTI

Doina RUȘTI, prozatoare cu 40 de titluri traduse în peste 15 limbi, a scris romanele Fantoma din moară (2008), Lizoanca la 11 ani (2009) ), Logodnica (2017), dar este mai ales cunoscută prin trilogia fanariotă, compusă din Homeric (2019), Mâța Vinerii (2017) și Manuscrisul fanariot (2015). A mai publicat Zogru (2006), Cămașa în carouri (2010), Omulețul roșu (2004), Mămica la două albăstrele (2013), Paturi oculte, și două volume de povestiri. Între cele mai recente romane traduse: L’omino rosso (2021, Roma), The Book of Perilous Dishes (2022, 2024, Londra), Zogru (2022, Marsilia) și A malom kísértete (2024, Budapesta). Are titlul academic de profesor univ. dr., cu specializarea în istoria culturii și civilizației universale pentru film. Premii: premiul pt. Proză al Uniunii Scriitorilor /2008 și Premiul Ion Creangă, al Academiei Române/2009. doinarusti.ro