Aeroportul Otopeni e catapulta ei către lumea de basm, teleportarea, transferul în altă dimensiune. Spania. Costa Blanca!

Trece de controlul de securitate, cotește prin niște culoare triste, urcă o pasarelă cu geamuri rotunde, imagine care-i amintește de butaforia de la serbarea din clasa a-II-a, copia tristă a unui submarin care semăna, de fapt, cu un gard cu strachini prinse în cuie, și după toate astea ajunge pe aleea strălucitoare, cu magazine, dinspre porțile de îmbarcare. Știe foarte bine că sunt prețuri umflate, păcăleli pentru copii și turiști, țepe în toată regula. Dar tot îi place să caște gura la ochelari de soare și parfumuri de sute de euro, ceasuri, eșarfe și genți. Așa intră în lumea de poveste, cu petreceri până dimineața, muzică și băuturi scumpe. Doar că basmul ei presupune gâtul de la sticla de șampanie îndesat în vagin, sex oral pe balconul cu balustradă transparentă de la etajul 20, chiloți scoși în club, pe ringul de dans, și aruncați cu vârful pantofilor spre niște mâini umede și pofticioase.

Niciodată nu se păcălea cu băuturi. I se oferea vin ori șampanie, dar își umezea doar buzele și la momentul potrivit, deșerta lichidul pe undeva. Oricum celălalt se pierdea singur în sticlele pe care le tot destupa, așa că n-o mai urmărea cu atenție. Ea trebuia să fie lucidă, cu mintea alertă. Făcea pe îndrăgostita, își injecta dorința în priviri, dar în același timp se apăra. Altfel gâtul ăla de la sticla de șampanie i-ar fi fost împins prea tare în vagin, sexul pe balcon s-ar fi transformat în sport extrem. Ori se putea da de gol.

Pentru că Spania ei de basm venea și cu pericole. Proxeneții ar fi ars-o de vie dacă aflau că lucrează pe teritoriul lor. Ea însă era deșteaptă. Își agăța clienții online, însă nu pe site-uri din Spania. Se ducea direct la sursă, în țările de unde veneau turiștii cu cei mai mulți bani: Anglia, Germania, Franța. De multe ori se alegea cu babalâci sau cu soți evadați care plănuiau să trăiască, într-o singură vacanță solo, toată viața ratată.

Timpul alcoolului venea abia dimineața, când se culca singură în hotelul ăla amărât, unde se caza. Dădea pe gât câte un shot de tărie drept somnifer. Și seara o lua de la capăt.

La întoarcere, același aeroport juca rolul de catapultă în altă direcție. Avionul trăgea, de obicei, la vreun kilometru de terminal. Se înghesuia într-un autobuz, apoi lua culoarele triste în sens invers, inclusiv cel cu hublouri, fratele ăluia de la plecări.

Avea însă răbdare. Strângea fiecare sută de euro, bani pe care-i depunea într-un cont. Nu umbla cu mai mult de 3-400 de lei cash. Și, în final, avea să-și împlinească visul. O casă în copac! Exact. Nu o căsuță de copii, ci o casă adevărată în care să locuiască. În copac!

Una la scară infinit mai mare decât cea pe care incepuse să o contruiască taică-su, dar din care bătuse numai două scânduri și vreo 10 cuie, apoi le bătuse în cap pe ea și pe maică-sa. La propriu. Uneori chiar cu ciocanul. Alteori adormea sub scândurile alea amărâte, prinse în scoarța copacului, anesteziat de cea mai ieftină tărie de la birt. Nu că și-ar fi dorit să fie treaz. Când o observa și n-o bătea, îi trăgea de tricou. Degeaba îți cresc tâțele astea dacă n-ai nimic în cap. N-o să faci mare lucru în viață, Ancuțo! Și mâna lui rămânea acolo tot mai mult.

Așa era. Corpul ei cu forme rotunde, bronzat la solar, sprâncenele pensate și buzele atent îngroșate erau doar o unealtă. Decât să fie zdrobită de trecut, acceptase ce nu mai putea schimba. Și nu avea vreo inteligență sclipitoare, dar uite că urmărea un țel. Ca un soldat. Chit că drumul ei era plin cu sticle îndesate în vagin.