Textul care subîntinde par excellence începutul epocii moderne este, cred, Zur Psychopathologie des Alltagslebens (Psihologia vieții cotidiene), publicat de Freud în 1901. Este cartea care, transformându-l aproape peste noapte pe autorul său într-o celebritate, a aruncat o lumină nouă, profund tulburătoare, asupra fenomenelor diverse legate de uitare și de erorile derivate din aceasta (simpla enumerare, fără alte comentarii, a capitolelor volumului este elocventă): uitarea de nume proprii, uitarea de cuvinte străine, uitarea de nume și de grupuri de cuvinte, amintiri din copilărie și amintiri-ecran, lapsusuri, erori de citire și de scris, uitarea de impresii și de proiecte, confuzii și stângăcii, acte simptomatice și accidentale, erori, acte ratate complexe, determinism: credința în hazard și superstiție. Toate problemele aruncate, aproape neglijent, în cuprins de către părintele psihanalizei devin concepte transversale, pătrunzând rapid în genotipul intelectual al culturii secolului al XX-lea și, prin fuziune, generând noi și noi direcții de investigație, într-un balet ale fecundității introspective.

Trebuie precizat că această lucrare, să-i spunem, faute de mieux, de tinerețe a lui Freud este și cea în care fondatorul psihanalizei apare ca profund îndatorat lui Wilhelm Fliess, un medic austriac care, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, punea în circulație o teorie legată de "periodicitatea vitală", care va deveni, ulterior, baza scenariilor bioritmice, ale căror modele matematice vor seduce pseudo-medicina (cunoscută, politicos, sub numele de "medicină alternativă") după 1970, mai ales în America. Dacă Fliess s-ar fi născut un secol mai târziu, ideile sale ar fi intrat în circuitul spiritualist de tip New Age; așa stând însă lucrurile, idiosincrasiile sale științifice au fertilizat imaginarul freudian și au invadat, curând, câmpul psihanalizei. Un exemplu elocvent, la care mă limitez din pricina constrângerilor de spațiu, este cel privitor la bisexualitatea presupus înnăscută a individului uman, teorie lipsită de orice fundament demonstrabil experimental, dar îmbrățișată cu entuziasm și încorporată cu zel de discipol fidel de mai tânărul Freud. Ulterior, psihanaliștii influenți din trena maestrului au încercat din răsputeri să treacă sub tăcere influența percepută drept jenantă pe care Fliess a exercitat-o asupra prietenului său. Multe dintre păcatele imputabile psihanalizei ca falsă știință sunt atribuibile, de fapt, ideilor stranii pescuite de Freud din imaginarul pseudo-metodologic curent la 1900.

Să revenim însă, după această mică paranteză, la cuprinsul textului pus în discuție. După ce delimitează cu acribie și examinează cu lux de amănunte fiecare problemă enunțată în cuprinsul lucrării (verbozitatea rămânând, orice s-ar spune, o constantă a psihanalizei), Freud concluzionează în termenii următori, limpezi până la esențializare: "anumite insuficiențe ale funcțiilor noastre psihice [...] și anume acte în aparență neintenționate se dovedesc a fi, dacă sunt supuse unui examen psihanalitic, perfect motivate și supuse unor rațiuni care scapă conștiinței (subl. în text, n. m.)" (1980: 568). Altfel spus, este decelabilă o paletă vastă de acte aparent iraționale care dobândesc coerență doar în cadrul fixat de psihanaliză. Freud consideră și că un act ratat trebuie să satisfacă trei criterii pentru a fi inclus în această categorie: "nu trebuie să depășească o anumită limită stabilită de judecata noastră", "trebuie să prezinte caracterul unei tulburări de moment, provizorii" și "dacă motivele care ni l-au dictat ne scapă și dacă încercăm să-l explicăm prin «hazard» sau «neatenție»" (1980: 568). Finalmente, consideră profesorul austriac, "toate fenomenele arătate, fără nicio excepție, se reduc la elemente psihice reprimate sau care, cu toate că sunt respinse de către conștiință, nu și-au pierdut orice posibilitate de manifestare și exprimare (subl. în text, n. m.)" (1980: 594). Tabloul care i se înfățișa intelectualului curios din debutul secolului al XX-lea era, așadar, unul simultan reconfortant și amenințător. Era reconfortant pentru că toate "actele ratate" aveau, în definitiv, o explicație rațională, chiar dacă aceasta era, invariabil, convolută și eluzivă. Și era amenințător pentru că universalitatea și omnipotența dovezilor furnizate de părintele psihanalizei nu-l puneau la adăpost de pericol pe niciun individ, oricât de precaut și de echilibrat ar fi părut acesta. Psihanaliza începe să neliniștească nu pentru că aducea în prim-plan chestiuni considerate până atunci tabu, ci pentru că susținea că toate persoanele intrau sub incidența lor, fie că ele acceptau sau nu aceste fenomene. Iar artiștii au fost cei dintâi care nu s-au lăsat descurajați, ba care chiar au îmbrățișat cu entuziasm și fără falsă pudoare noul tablou al epocii.

Astfel, punând, curajos, în discuție fenomenele psihice oculte ale vieții de zi cu zi, Freud aduce în prim-plan interiorul minții obișnuite, iar consecințele acestui act de îndrăzneală exemplară mai mult sau mai puțin înregistrat ca atare în epocă are consecințe vizibile în literatură peste mai puțin de două decenii. Fără aceste insight-uri psihanalitice, nu ar fi existat monumentele literare ale modernismului: nu am fi avut nici vasta panoramă crepusculară din The Waste Land, nici relieful sexualității jubilante din Ulysses. Iar, după Al Doilea Război Mondial, fără aceste texte-pivot, nu am fi avut nici delirurile existențialiste din Ariel, nici ilicitul erotic din Lolita. Gestul lui Freud, de a coborî defectele minții din arena academică în cotidianul pur și dur a avut efectul unei adevărate revoluții intelectuale. Vom examina efectele acesteia în primul capitol, când vom vedea că, pe fondul unei conflagrații mondiale, germenii modernismului cultural ajung la deplină maturitate. Și, la fel cum se întâmplă cu orice maturizare accelerată, cultura sfârșește prin a-și accepta senescența și, în cele din urmă, sfârșitul.