casa surprizelor

dorm într-o casă mare
e casa în care am intrat atunci cînd eram copil și m-apucase panica
acolo în miezul butoaielor
improvizate ca să sperie copii ca mine
mă tăvăleam în iureșul lor continuu

dorm într-o casă mare și nu mă mai sperie nimic nu mai e o casă a surprizelor
de unde am ieșit tîrîndu-mă în genunchi
în riâsul isteric al tuturor copiilor cu care intrasem al zgomotului care întreținea

suspansul

huruie un motor de frigider vechi pe care a fost desenat trupul
unei femei sumar îmbrăcate seamănă cu pereții tapetați

cu multe femei sumar îmbrăcate
mereu cu trupuri voluptoase și buze roșii

e ziua în care am plecat oficial din casa de popas e noaptea în care am adormit mult prea devreme și visez că mă doare tot trupul
și simt cum mă doare tot trupul

 

eu, copilul speriat
eu, femeia resemnată
între un parc al distracțiilor și realitatea unei case mari

 

cu palmele umede
am revăzut fiecare colț al alunecării
al rănilor

urmele mâinilor tale ca un palimpsest la fiecare întoarcere de privire
la contrastul alb-cafeniu
din casa mea cu atîta libertate

piână la ușă și-napoi

 

Molecule

tăcerea se prelinge
în rotocoale verzui
la care pot să privesc în gol
pe albul stins al pereților
casa mea
ar fi ca o rezervație cu frunze lăptoase dacă aș auzi păsări cântând

 

escaladă

mi-e dor de Dumnezeu
mi-e dor de liniștea ce venea după Tatăl nostru am ajuns aici
la înălțime
mâinile mele ating locuri care pot deveni
ale morții
astăzi plouă pe înălțimi
și-mi place să mi se spună că nu am limite m-arunc în gol și coarda care mă ține
e cordonul ombilical dintre mine și munte

(din vol Casa surprizelor, Neuma, 2024)