A primit vestea că i-a fost spart contul de Facebook de la un coleg. Era liberă și s-a trezit pe telefon cu o captură care o înfățișa zâmbitoare alături de un text semianalfabet în care făcea reclamă la o investiție dubioasă.

Inițial a avut impresia că i-a furat cineva portofelul, că a rămas fără permis și buletin. Acte importante, pierdere serioasă.

Apoi a simțit un gol în stomac și inima i-a căzut din piept. Totul era mai personal, mai intim. Se simțea speriată, ca și cum toți cunoscuții ar fi primit poze cu ea dezbrăcată. S-a pipăit, a tras de pantalonii și tricoul de stat prin casă, căutând asigurări în fibra materialului.

Imediat în trup i s-a înfipt revolta ca o lamă de cuțit. A început să butoneze telefonul, a deschis și laptopul, le-a cerut colegilor să raporteze contul respectiv, a trimis mailuri. În zadar.

S-a gândit la toate pozele pe care le pierdea. La imaginea cu răsăritul văzut pe plajă, la piciorul întins șmecherește peste o prăpastie, de parcă se pregătea să sară până pe culmea cealaltă. La atâtea îmbrățișări, sărutări și zâmbete. La mesajele prietenilor și la comentariile lor exaltate. Aceste pierderi deveneau pietre care-i cădeau în picioare și mâini, îi îngreunau membrele și ea se mișca tot mai dificil.

De la birou se mută spre rafturile bibliotecii unde avea câteva poze în rame argintii. Simțea nevoia să le vadă, să le înghită din priviri. Dar imaginile erau albe, goale, sfidătoare.

Începu să alerge prin casă cu lacrimi în ochi. Vederea încețoșată o făcu să se izbească de pereți. Așa descoperi că mobila îi dispăruse. Când, cum? Nici urmă de canapea, dulapuri, masa cu tot cu scaunele înalte de bar. Cafetiera, aragazul. Ușile!

Umblă prin fiecare cameră, pipăi pereții goi, iar ceva din inutilitatea efortului o făcu să se oprească. Apoi apăru problema scopului. Ce urmărea?

Tăcerea din interiorul ei reverberă într-un ecou dureros. Până și numele lipsea de-acolo. Toate amintirile, chipurile și senzațiile fuseseră extirpate. Era ca o gâză neînsemnată într-un stup construit de nevăzute albine gigant. Golul se lărgi în jurul ei, apartamentul deveni uriaș, un palat al întinderilor sufocante.

Și era singură, iar senzația asta fu percepută ca izbitura într-o oală, un dangăt prelung și dureros. Însă spațiul acela nesfârșit îi dădea libertatea să respire. Mare lucru să nu fii apăsat de-un cot invizibil în piept. Se depărtase atât de mult de propria persoană încât gândurile, senzațiile, neliniștile se transformaseră în cenușă. Se apropiase de un început primordial, de un sens general, un adevăr care răspundea la orice întrebare. Nu-l vedea, îl simțea doar, fără să și-l explice.

Își domoli respirația, închise ochii și se strădui să-și strige numele. Dintr-un gol aglomerat și tot mai vibrant veni răspunsul.