Andrei Novac, 35. Povestea nespusă a unei revoluții, Vellant, 2024

În anul în care a primit Premiul "Mihai Eminescu" al Academiei Române (pentru volumul de poezie Lumea mea/ carnea ta/ oasele noastre, Litera, 2022), Andrei Novac publică un nou volum de poeme, intitulat 35. Povestea nespusă a unei revoluții (Vellant, 2024), concept grafic semnat de Flavia Lupu, audiobook cu muzica originală de Ovidiu Lipan Țăndărică, lectură de Ștefana Samfira, sound design Eugen Mihăescu. Într-un interviu acordat revistei Ficțiunea, autorul mărturisește:

Întotdeauna mi⁠-⁠am dorit să scriu o carte care să înglobeze parte din emoțiile care au generat evenimentele din decembrie 1989. Demult, în perioada în care eram elev de liceu, am primit cadou o carte care, alături de poezii scrise de Nichita Stănescu, avea, în loc de ilustrații, imagini din timpul Revoluției din 1989. Cu toate că textele nu fuseseră scrise special pentru acele imagini, alăturarea lor a creat un impact vizual excepțional. Așa că de atunci m⁠-⁠am gândit să scriu special mai multe texte care să vorbească despre acel moment.

Anul acesta [2024] se împlinesc 35 de ani de la acel eveniment, așa că m⁠-⁠am gândit că este esențial să realizez acum acest proiect. Cartea o să conțină 35 de imagini ale unor oameni care au murit, au fost răniți sau au avut un rol esențial în acel eveniment. Fiecare imagine o să aibă alături povestea fiecăruia dintre ei și, la sfârșit, câte un poem scris de mine pentru fiecare dintre ei.

Conform celor mai recente date oferite de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, la Revoluția din `89 au fost, în total, 5.205 victime, dintre care 1.116 morți și 4.089 de răniți. Mizând pe o legătură strânsă între imagine și text, Andrei Novac reușește în volumul de față să readucă în atenția generală povestea (ne)spusă a 35 de victime, marcând astfel, anul trecut, treizeci și cinci de ani de la dramaticul eveniment. Numele acestora compun un "curriculum mortis", cum foarte inspirat remarcă Cristina Bogdan, în măsura în care prezentările lor succinte conțin "detaliile sfârșitului și, eventual, ale găsirii, identificării, înhumării, deshumării, reînhumării celor uciși."

După un început în forță, sensibil în conținut, cu povestea lui Andronic Vladimir Cătălin (n. 23 noiembrie 1989, d. 23 decembrie 1989), cel mai tânăr român care a murit în timpul evenimentelor din decembrie 1989, fiind împușcat în cap, în timp ce dormea în pătuțul lui, într-o casă de pe strada Frumoasă din București, mărturisesc că am citit întregul volum cu un anumit tremurat fizic și o spaimă interioară greu sau imposibil de controlat. Aveam și de ce să mă simt așa... În continuare, aflu că în aceeași zi de 23 decembrie 1989, în Timișoara, Negruțiu Laura Andreea, în vârstă de zece ani, elevă în clasa a IV-a, a fost împușcată în gât în timp ce se afla în casă și se uita pe geam. Imaginea contrastantă dintre fotografia în care tânăra fetiță zâmbește senin, plină de lumină (vezi și culoarea galben de pe fundal, nu întâmplător aleasă), și povestea ei cutremurătoare "își înfig[e] umbrele în conștiința/ noastră".

Pentru că "oamenii nu au limite", o altă tânără victimă a fost și Lungu Cristina, care avea doar 2 ani. Fetița a fost împușcată drept în inimă în timp ce se afla în brațele tatălui său: "pe scările catedralei din Timișoara/ S-A MURIT/ ușile s-au închis/ și tot zbuciumul s-a scurs/ în șiroaie mari de sânge peste trepte". În aceeași direcție, Anghel Cătălina avea doar 3 ani și se afla într-o mașină condusă de mama ei, Anghel Mărioara, în apropiere de stadionul Ghencea. Asupra mașinii a început să se tragă din UM 022210 București și de la Clubul Steaua, unde se primiseră informații că autoturismul în care se aflau mama și fiica sa transportă "persoane ostile revoluției". Ambele au murit pe loc...

Nu mai puțin tragice sau lipsite de intensitate sunt și decesele adolescenților sau adulților, femei sau bărbați, cunoscuți sau nu, care scandau în gura mare pentru LIBERTATE. Gesturile pline de curaj și replicile lor rămân memorabile, adevărate poeme transistorice și transculturale: "Orice s-ar întâmpla, nu plecăm. Nu suntem lași." (Ionescu Radu Alexandru); "Nu pot să stau în casă când oamenii mor pe stradă." (Zamfirescu Răzvan) sau "Trageți, am o singură inimă!" (Nemeș Călin).

La fel de cutremurătoare sunt și evocările părinților, rămași cu un gol etern în urma pierderii fiilor sau fiicelor, care au luptat pentru adevăr și libertate. Căci, nu-i așa, scrie Andrei Novac, "lupta pentru adevăr nu se termină niciodată". De pildă, Gîndilă Dan, unul dintre cei mai vocali manifestanți, s-a urcat pe un tanc împotmolit, în mijlocul mulțimii, și a început să scandeze: "Fără violență", dar, din nefericire, în acel moment un glonț care a ricoșat din tanc l-a izbit în coapsă. A fost dus la dispensarul din Hipodrom și apoi la secția de urgență a spitalului. A fost vizitat de mama sa și seara a vorbit cu tatăl lui la telefon. Din păcate, în urma mai multor complicații, în ziua de 2 ianuarie 1990 acesta a murit din pricina unei infecții generalizate. Tatăl lui mărturisește:

"Mi-am dorit atât de mult un copil, iar Dumnezeu mi l-a dat exact așa cum mi l-am dorit. Și atât de mult am ținut la el, încât nici azi nu mă pot împăca cu gândul că nu va mai veni niciodată acasă".

Cine se va gândi, deci, la cele peste 1100 de victime ale Revoluției Române din 1989? Înainte de tot și toate, cei din jurul lor (părinți, bunici, frați, prieteni ș.a.), cei rămași în viață... Apoi, desigur, cei necunoscuți care păstrează (sub diferite forme) posteritatea și memoria eroilor Revoluției... Mi-am amintit astfel de o însemnare a Hortensiei Papadat-Bengescu, care, într-o scrisoare către G. Ibrăileanu, din decembrie 1916, pe fondul războiului, notează: "[...] din cei ce vor muri, nu e cel mai greu, din cei ce vor trăi după ce vor suporta, cred că e cel mai greu." Astfel, poemul dedicat celor apropiați, care au trăit după ce au suportat pierderi umane inimaginabile, este tot sub imperiul intensității emoționale:

"a rămas un gol uriaș/ mai multe gropi deschise/ de părinții celor care au murit nevinovați/ suflete cu mâinile întinse afară/ lumea se mai trezește uneori/ suferința se împarte/ în azi/ mâine/ și secunde lumina se sparge în cioburi/ cărțile ard/ și oamenii se pierd/ prin visurile altora".

Cartea-obiect 35. Povestea nespusă a unei revoluții ar trebui să aibă genericul: "Atenție, urmează imagini și detalii care vă pot afecta emoțional!". E o lectură dificilă din punctul de vedere al conținutului și al compoziției "sensibile" (vezi legătura imagine – poveste – poem), dar absolut necesară în contextul de față, când pare că există o amnezie generală, în care prea ușor și inuman se trece cu vederea peste ceea ce a însemnat (înseamnă) genocidul de aici sau de aiurea...

Nu văd alt mod de a-mi încheia discursul despre cartea de față, care e o istorie poetică, narativă sau descriptivă deopotrivă, a unui trecut nu atât de îndepărtat, în care, sub puterea unei sensibilități exacerbate, Andrei Novac transformă catastrofele (adică pierderile umane) și traumele generale în evenimente poetice (deci nemuritoare), decât citând un pasaj dintr-un poem – elocvent, cred, pentru tonul și atmosfera de atunci și... de acum:

"urmele de sânge o să rămână/ doar în sufletele câtorva oameni/ ușor melancolic se stinge totul/ comunismul a arestat și morții/ strigătele disperate nu duc la nimic/ Ne vrem morții înapoi!/ începe altă viață/ cerul o să se schimbe/ mormintele celor care au pierdut/ sunt închise/ speranțele celor ce au crezut/ sunt LIBER".