— Johannes, știi ce este aceea o supernovă? îl întreb pe bărbatul din fața mea, aprinzându-mi tutunul din pipă.

Dacă nu aș ști că în spatele ochelarilor cu ramă subțire de metal se află două oceane cu ape pline de curiozitate, aș zice că Johannes nu este altceva decât un bărbat comun care n-ar putea face distincție între Marte și Venus nici de planetele ar putea vorbi.

Kepler își ridică privirea pentru câteva clipe din lentila telescopului și mă săgetează cu o expresie glaciară.

— O explozie mult mai puternică decât o novă, evident! răspunde acesta în zeflemea, de parcă tocmai l-am întrebat câți kilometri sunt într-o milă.

Mă așez pe divan și îl privesc cum își răsucește mustața între degete în timp ce pare să cerceteze și mai amănunțit cerul.

— 1604, zice deodată, notându-și pe o bucată de pergament.

N-aș fi zis niciodată că studiul astronomiei ar putea face o persoană să uite anul în care se află. Dar nu toată lumea este Johaness Kepler, până la urmă.

— 17 octombrie, adaug eu cu un surâs de ironie. Poate vrei data exactă.

Kepler se întoarce pe jumătate și mă privește încruntat.

— Nu ai altceva mai bun de făcut Caravaggio? Nicio supă de terminat la Emmaus?

Pe măsură ce fumul din pipă începe să se ridice, răsucindu-se în aer ca două mâini fantomatice, aerul din încăpere se schimbă. La început, este subtil, o simplă pâlpâire la marginile vederii, de parcă realitatea însăși începe să se destrame, dezvăluindu-se fir cu fir.

Johannes stă nemișcat, privind cerul prin telescopul său, dar figura lui dă să tremure, de parcă încăperea din jurul nostru a fost pictată pe sticlă, iar acum o mie de fisuri amenință să o spargă.

Clipesc de mai multe ori și mă frec la ochi, dar senzația se înrăutățește. Forma odinioară solidă a lui Johannes pare acum fragmentată, ca și cum trupul său este format din cioburi de lumină și umbră, fiecare bucată tremurând parcă pe marginea unei prăpăstii.

O durere profundă izvorăște în spatele ochilor mei, ascuțită și arzătoare, iar eu mă înec cu propria respirație, spasmele bruște trimițând pipa de-a rostogolul pe podea.

— Johannes, gâfâi neputincios, întinzând mâna spre el, dar vocea îmi pare îndepărtată, înăbușită, de parcă aș striga prin apă.

Ochii mă ard nebunește de tare și sunt nevoit să strâng din ei, rugându-mă ca durerea să se oprească, să mă elibereze de nebunia care a pus stăpânire pe mine.

Când îi deschid în sfârșit, văd cu stupoare că lumea a dispărut. În jur este doar un vid negru, infinit, gol și sufocant. Întind mâinile, bâjbâind orbește, dar palmele nu găsesc nimic. Panica îmi năvălește în piept. Oare am murit? Asta mă așteaptă dincolo de vălul de durere?

— Johannes! strig cu vocea frântă.

Tăcerea este singura care îmi răspunde. Fac doi pași înapoi și simt cum lacrimile încep să îmi curgă pe obraji. Mintea încearcă să mi se agațe disperată de orice este familiar, concret.

Și atunci, inexplicabil, o simt: o durere bruscă, goală, adânc îngropată în sufletul meu. O poftă absurdă, de neînțeles, pentru un bol de supă.

— Johannes! strig din nou, disperat, goliciunea apăsând asupra mea ca un giulgiu.

Doar sunetul respirației mele zbuciumate umple vidul.

Și apoi îi văd. Din întuneric, încep să apară figuri, la început vagi, dar devenind din ce în ce mai clare cu fiecare bătaie de inimă. Prima este Iudita, cu ochii ei aprigi și neclintiți, stând deasupra capului retezat al lui Olofern. Sângele picură de pe sabie, formând o baltă la picioarele ei. Privirea plină de ură a văduvei mă țintuiește.

— M-ai abandonat, șoptește ea.

Înainte să pot răspunde, apare o altă figură. Narcis, cu trupul împodobit cu mii de oglinzi cusute peste haine. Reflexiile îi fracturează și multiplică forma. Tânărul este un adevărat caleidoscop de frumusețe și disperare. Se întoarce spre mine, buzele lui curbându-se într-un rânjet perfid.

— M-ai lăsat să mă înec în mine însumi! spune el acuzator. Figurile vin acum mai repede, fiecare mai vie decât precedenta. David apare următorul, având chipul tânăr umbrit de tristeșe și ținând capul retezat al lui Goliat într-o mână.

— Unde erai când am avut nevoie de tine? întreabă el, vocea tremurându-i de furie.

Apoi Bacchus pășește înainte, cu un pahar de vin în mână, tușind violent de parcă lichidul se transformă în cenușă în timp ce-i curge în jos pe gâtlej. Expresia lui odinioară veselă e acum crispată de durere.

— Ai stors viața din mine, mă acuză zeul.

Încep cu toții să strige, să aclame, să arunce spre mine cu fire prăfuite de lumină.

— Ne-ai abandonat! Ne-ai uitat.

Cuvintele lor mă sfâșie. Fiecare acuzație este un pumn pe care îl primesc din plin peste față. Îmi apăs mâinile peste urechi, încercând să-i blochez, dar strigătele lor devin tot mai puternice. Întunericul pare să pulseze odată cu suferința lor, înghițindu-mă cu totul.

Pășesc înapoi, împiedicându-mă de nimic, inima bătând nebunește în timp ce încerc să scap de vocile propriilor mele picturi. Nu știu unde mă duc; nu există direcție în acest vid fără sfârșit. Dar încep să fug. Și apoi, în depărtare, o văd: o lumină. Slabă la început, o simplă licărire în negrul copleșitor, dar care crește pe măsură ce alerg spre ea, strălucirea ei străpungând vidul. Lacrimile mi se revarsă din nou peste față, și întind mâna, disperat să o ating, să-i simt căldura.

Când în cele din urmă ajung la ea, o prind în palmă, strângând-o cu putere de parcă ar fi fost salvarea mea. O ușurare imensă mă cuprinde, iar eu izbucnesc în plâns, recunoscător că nu mai sunt pierdut în întuneric. Dar când îmi deschid mâna ca să privesc lumina, ușurarea mea se transformă în groază. Nu este lumină deloc. Este foc, sălbatic și nimicitor. Atunci realizez că nu țin în mână lumină ci coada unei supernove. Strălucirea ei îmi arde ochii, și simt puterea curgând prin mine, amenințând să mă distrugă.

Vocile se întorc, mai puternice ca niciodată, strigătele lor fuzionând cu vuietul supernovei. Întunericul din jurul meu începe să se prăbușească, învârtindu-se spre interiorul supernovei în timp ce focul consumă totul. Țip, strângând supernova și mai tare, știind că mă va distruge, dar incapabil să îi dau drumul.

Și apoi, la fel de brusc cum a început, pare că se oprește. Lumina dispare, vocile se sting, și rămân din nou singur sufletește, plutind în vidul observatorului lui Johannes.

— Caravaggio, vino repede! Am impresia că văd ceva la coada supernovei.