N-a murit nimeni. Nu are cum, când erau toți vii acum puțină vreme sau mai multă, doar ce-au trecut pe strada asta și au cumpărat pepeni și s-au plimbat pe lângă mașinuțele dezafectate din spatele parcului de joacă, în care era un tobogan imens, făcut din piatră și tablă. N-ai cum să mori dacă mai apari încă în vise râzând, cu mâini cum eu nu am mai văzut, perfect distincte, cu unghii care par mereu create din gel. Nu ai cum să mori dacă tu ești în lift, acum 30 de ani și vii de la cofetăria de la parter, unde ai merge dacă ai avea bani, dar așa frecventezi mai degrabă partea aia, mai fără prăjituri, de unde iei o țigară, o vodcă, un pateu. Știați că pateul e mai bun dacă îl încălzești pe aragaz puțin, înainte să îl întinzi pe pâine? Și că glumele porcoase din calendarul cu bancuri nu se explică nici la copiii ăia deștepți, cărora nu li s-a ascuns niciodată nimic? Eu știu toate astea, știu chiar și gluma aia, pe care am reținut-o din neputința de atunci, le știu pe toate pentru că am surse sigure, ascunse în trecut, care nu au cum să piară dacă mai au încă să mă învețe. Trebuie să mai aflu: la ce eram alergică, mereu uit? Cât de greu a fost pe bune în armată și ai scris scrisori de dragoste? Cât de repede s-a vândut apartamentul de 4 camere și de ce nu am rămas mereu acolo? Avea două băi, două balcoane, doi părinți. Acum nu mai găsesc nici garsonieră să le aibă pe toate. Acum nu mai găsesc nimic, dar știu exact unde sunt. În locul ăla unde nimic nu moare, pentru ca se mișcă mereu în amintirea unei amintiri infinite, unde iarna avea zăpadă, Crăciunul avea moș, eugenia era fericire și cea mai frumoasă rochie din lume fusese poreclită Esmeralda. Pe Esmeralda nu o purtam des, să nu o stric, dar acum nu mai am grija asta, că aici nu îmi vine, iar acolo va rămâne mereu de galbenul soarelui, pe umeraș, în șifonierul din apartamentul cu 4 camere, unde nu știam că mă voi întoarce mereu, atunci când dorm.