Varujan Vosganian, Dublu autoportret, Polirom, 2024

"I s-a spus Revoluție, doar ca o scuză pentru a i se ierta păcatele, și așa i-a rămas numele în cărțile de istorie. Să nu ne lăsăm amăgiți. Istoria este o falsă memorie…Deși ceea ce s-a petrecut aparține cu exactitate trecutului, singura certitudine pe care o avem e a memoriei…Trecutul e exact ce-am trăit, memoria e exact ce-mi amintesc…În perspectiva literară a timpului, amintirea este trecutul așa cum îl trăiesc în prezent, tresărirea este prezentul însuși, iar presimțirea este viitorul așa cum îl trăiesc în prezent".

Dublu autoportret de Varujan Vosganian este o carte densă și profundă, dar nu este un roman, pentru că această încadrare asociată ficțiunii ar duce substanța cărții în derizoriu. Întreaga lectură mi-a dat senzația că țin în mâini o oglindă neagră care ne destructurează amintirile despre zilele tragice din decembrie 1989, dacă le avem, și nu lasă loc niciunei amăgiri.

Îmi păstrez convingerea că fiecare cititor asimilează o carte în strânsă dependență cu vârsta biologică din momentul lecturii și, evident, cu experiența de viață. În cazul de față, impactul lecturii a fost major pentru că autorul a reușit să coaguleze alături de propria experiență și alte mărturii despre oameni tineri care "au murit nepregătiți" în iureșul acelor zile din 1989, numite Revoluție.

De 35 de ani, festivismul zilelor premergătoare Crăciunului acoperă în mod aproape fraudulos esența istorică a unei realități care își pierde treptat relevanța chiar și pentru cei care au trăit-o. Timpul nu rezolvă nimic, doar te învață să uiți. Eventual să formulezi pentru uzul personal câteva idei care să te ajute să te distanțezi convenabil de acea porțiune de istorie. De ani buni, la start e aliniată o nouă generație care își citește viitorul în paginile de literatură SF. Pentru aceștia, perioada interbelică (dacă știu să o definească din punct de vedere istoric) este o poveste cu glamour. Apoi urmează comunismul, ceva urât și abscons despre care refuză să-și însușească orice interpretare, iar axa istoriei este văzută drept ceva liniar și abstract care, dacă nu poate fi monetizată în termenii actuali, nu merită prea multă atenție. Ar mai fi o speranță în fixarea unor borne istorice, prin provocatoarea și atotștiutoarea Inteligență Artificială, numai că acesteia îi vor rămâne străine sentimentele de frică, spaimă, neliniște, durere, umilință, confuzie, stupoare, cutezanță, speranță și tot ceea ce unii români au trăit nemijlocit în stradă atunci, iar alții în ascunzișul locuinței.

Pentru cei care s-au culcat seara în comunism și s-au trezit a doua zi în democrație, orice reluare a discuției despre zilele Revoluției înseamnă o bine-venită împrospătare a memoriei. Iar Dublu autoportret tocmai asta ne oferă.

În paginile de început, Varujan Vosganian dă timpul înapoi pentru a ne ajuta să înțelegem contextul:

"Resemnarea era copleșitoare, dar, în același timp, parșivă. Scopul nostru nu era să schimbăm regulile, ci doar să le ocolim…Dacă o fi fost o formă de rezistență, ea nu a fost o rezistență prin refuz, ci una prin adaptare.

…Ceva se întâmplase în lunile din urmă ale acelui an, 1989. Nu cu noi, ci în jurul nostru. Zidul Berlinului căzuse. Solidaritatea câștigase alegerile în Polonia. Necomuniștii guvernau în Cehoslovacia. Ungaria își deschisese frontiera spre Austria…".

Așadar, avem un autor, persoană publică cu reputație în domeniul literar și istoric, care are curajul de a-și interoga amintirile de acum 35 de ani, evident cu maturitatea vârstei actuale. El își asumă riscul de face apel la memoria unui tânăr care s-a aflat în stradă, în fața scutierilor, care a fugit pentru a-și salva viața din calea tancurilor, pentru a ajunge ca într-o buclă sinistră în arestul Miliției din Calea Victoriei și apoi în închisoarea Jilava. O zi dilatată prin puterea memoriei și pusă pe hârtie cu onestitate. Începe cu mitingul din 21 decembrie 1989, din Piața Palatului, cea de atunci, și discursul lui Ceaușescu pe care tânărul îl urmărește cu sentimente contradictorii alături de alți colegi de serviciu. Spargerea mitingului, fapt rămas ne-elucidat până în prezent, îl scoate din birou și îl face să se îndrepte spre locul fostei adunări. Pe drum, este martor al unor desfășurări de forțe armate cum nu mai văzuse. Lipsa de informare și uluirea sunt învinse de curiozitatea nesăbuinței.

"Prima reacție a participanților la mitingul din Piața Palatului a fost să se risipească. Dintre cei aflați acolo, cum s-a văzut, doar unul dintr-o mie a avut impulsul de a rămâne pe loc și, apoi, de a trece prin portalul care se deschisese către o dimensiune nouă, a rebeliunii…După căderea întunericului, numărul nostru avea să crească simțitor…Tot ce pot spune despre noi care, din răsfirați cum eram, începuserăm să ne strângem unii în alții, ca o ripostă beteagă la falanga sclipitoare din fața noastră, e că eram cu toții tineri."

Fidel firului evenimentelor, autorul insistă pe desfășurarea zilei de 21 decembrie 1989 și așa aflăm informații autobiografice legate de locul de muncă: Fabrica de bere Rahova, lângă piața Chirigiu, "locul preferat pentru filmele de epocă ale lui Sergiu Nicolaescu, avându-l ca protagonist pe căpitanul Moldovan… Din clipa aceea, am pășit și eu în filmul al cărui protagonist devenisem. Și partea nostimă, dacă există vreo nostimadă în asta: aveam să aflu mai târziu că ciné-véritéul pe care urma să-l trăiesc număra printre regizori pe același Sergiu Nicolaescu… Eram, așadar, un personaj al filmului care începea. Un amestec de distopie, thriller, documentar".

Pagină după pagină, noțiunile temporale de atunci și acum sunt plasate în antiteză și nu avem de-a face cu nici un fel de ficțiune, ci doar cu trăiri crude, greu de asimilat. Tânărul Vosganian, fără buletin de București, cu barbă neagră și cu o carte în geanta de umăr este arestat după ce luase parte la protestele de la Universitate și anchetat în noaptea de 21 spre 22 decembrie. În acest context, el devine ținta unor întrebări vădit incriminatoare, urmate de pumni peste față, prima supoziție și implicit acuzație fiind: "Ești intelectual?". Urmează legarea mâinilor la spate, o altă bătaie administrată metodic cu bastoane de cauciuc și vergele din metal, urcarea forțată în dubele miliției, câteva ore petrecute în beznă, pe câmp, sub amenințarea pistoalelor automate și apoi debarcarea în primele ore ale zilei de 22 decembrie în subsolul închisorii Jilava.

"…Nu am stat o viață în închisoare, nici măcar n-am fost condamnați, am stat doar o zi, dar, în incertitudinea ei, a fost o zi de condamnare la moarte sau de condamnare pe viață. Am fost viețașii unei singure zile".

Atmosfera din celula-dormitor cu 24 de paturi în care sunt închiși 48 de bărbați este descrisă metodic, dar mai ales fără patimă. Nu este nevoie de mai mult, cuvintele simple redau atmosfera carcerală sufocantă, fără aerisire și cu o lumină continuă care mai mult accentua suferința arestaților. Cu greu se obține evacuarea spre infirmerie a câtorva persoane cu răni grave dobândite în arestul Miliției din București și a unui informator. Natura umană își arată latura lipsită de idealism revoluționar, acum aveau mai mult loc, se putea respira mai ușor, iar un personaj chiar se gândește că are dreptul la clemență pentru că a trecut întâmplător printr-o zonă curățată de scutieri.

Fiecare episod trăit în acele ore nefirești este detaliat și este pus în relație cu un erou livresc, un personaj mitologic, o pictură sau o compoziție muzicală. În acest fel, cititorul poate rezona mai ușor cu dramatismul momentului.

Segmentarea milimetrică aproape a acelor ore răscolitoare din decembrie 1989 este însoțită, susținută și împletită cu referințe estetice de primă mână. Din acest punct de vedere, *Dublu autoportret *poate fi pentru un cititor neavizat o relatare autobiografică cu conotații istorice, filozofice, vizuale, poetice, literare. La finalul celor treisute de pagini, s-ar putea alcătui o listă de titluri de compoziții muzicale și compozitori, de picturi celebre, de opere literare și autori. Semnificațiile acestora sunt strâns legate de reacțiile trăite de autor atunci și acum când își pune la încercare memoria.

*Dublu autoportret *poate fi considerată drept o necesară completare a memoriei colective atașată Revoluției, un spasm social despre care am aflat mai târziu că a secerat mai bine de o mie de vieți, cu atât mai mult cu cât nici nu există un Muzeu al Revoluției Române. Despre eroi, numai de bine, dar istoria ne dovedește că poate avea și momente de cinism. În opinia autorului cărțile de literatură care menționează Revoluția română creează cititorului o imagine deformată, convențională.

"Nu există în aceste romane nicio referire la ungherele întunecate și sângeroase ale Revoluției, cum ar fi Baricada de la Inter, camerele de tortură din subsolurile secțiilor de miliție sau catacombele închisorii de la Jilava".

O carte-document și un autoportret literar.

"Mă fascinează o pictură de Caravaggio, ˂David cu capul lui Goliat˃. Lupta a avut deja loc, tânărul David cu sabia într-o mână ține în mâna cealaltă capul retezat al lui Goliat. Ceea ce face ca tabloul să tulbure peste măsură este asemănarea dintre cele două fizionomii. Legenda spune că e vorba chiar de un dublu autoportret: David e portretul artistului la tinerețe, iar Goliat…îl reprezintă pe Caravaggio cel bătrân. Imaginea mea în fața morții, în noaptea de 21 decembrie, și imaginea mea de acum, un dublu autoportret. Și presimt că la Judecata de apoi, când nu mai e putință de îndreptare, sentința care mă așteaptă e cea pe care o înfățișează pictura lui Caravaggio".