Niciodată nu se simțise atât de singur, chit că ea era aici. Timpanele îl dureau iar fruntea îi mocnea ca un buștean din sobă.

Lucra la un serial la modă care adunase deja câteva sezoane. Era mândru de statutul său de scriitor ecranizat, devenit scenarist, care se fotografia cu actori și regizori, printre camerele de filmat.

Irene juca un rol în serial și se înțelegeau de minune. Își făceau destăinuiri, vorbeau despre plăceri și neliniști, altele decât cele turuite cu emfază în interviuri. Pe Irene o urmărea în spectacole de multă vreme, ba chiar o folosise ca model pentru personajul din carte. Actrița fusese cooptată în proiect la cererea sa.

Ei îi spunea despre temerile sale cele mai ascunse. Erau în camera lui de hotel, după o zi complicată pe platou. Scenaristul pierduse vremea în spatele regizorului, urmărise indicațiile, schimbările decorului, machiajul. Se simțea sfârșit, deși stătuse toată ziua. Prin fereastra deschisă năvălea o zăpușeală aspră. Murmurul copacilor din preajmă părea hârâitul unui pămătuf uscat și plin de praf.

— Aș avea nevoie de un astronom. Sau un astrolog, rosti cu vocea sacadată. Acum două seri am fost la clubul ăla nenorocit de lectură. M-am întors aici cu taxiul. Am deschis geamul din spate și am căscat gura la lună, cu capul scos pe geam. Penibil și incomod. Era în spatele nostru, ca și cum fugeam de ea. Apoi am cotit la dreapta, la 90 de grade. Și uite luna în fața noastră, de data asta o alergam. Schimbare totală de perspectivă în nici cinci minute. I-am cerut să mă lase în Piața Veche, am venit pe jos. Și ce să vezi?! Luna se ascundea în spatele hotelului, ca și cum aș fi depășit-o iar. Înțelegi cât de repede trece timpul? Mi-e groază…

Rosti ultimele vorbe speriat. Stăteau cu spatele sprijinit de perne, iar pe pat, în fața lor, erau răspândite file din scenariu. Obișnuiau să discute scenele viitoare. Aveau umerii lipiți și auzea respirația actriței, aproape că-i simțea gâlgâitul sângelui în vene.

— N-am timp decât de scenele astea nenorocite în care simt că repet o idee, cel mult două. Clișee!

Irene își așeză capul pe umărul autorului. Acesta tresări ca ars, dar nu se îndepărtă. Noaptea apăsa peste ei valuri de căldură și pereții transpirau. Mirosul de mucegai îi strepezi limba.

— Aș vrea să scriu o carte mare, murmură autorul, deși se gândea la cu totul altceva.

Un uruit ca de tobe creștea în interiorul său, urca din stomac spre miezul creierului. Un filament fierbea și pârâia în spatele globilor oculari.

— Și trebuie…

Un vânticel se porni din senin și părul i se ridică pe mâini. Inspiră mirosul din părul creț al femeii care se odihnea pe umărul său. Își simțea oasele ascuțite și se mira cum de n-o incomodează.

— Trebuie…

În văzduh ghici un tunet și se grăbi să scuipe restul vorbelor:

— Trebuie să te omor, asta e. Personajul tău a ajuns la final. O să moară glorios, dar o să moară.

Irene se trase într-o parte și îl privea curioasă.

— N-o să te mint, nu-mi cere nimeni să fac asta. Aici simt că s-a ajuns. Poți să înțelegi ce vrei. Că sunt frustrat, că vreau să ți-o trag, că-s disperat după tine. Poți s-o iei ca pe un șantaj, deși decizia e luată. Personajul e mort și îngropat, asta e.

Cerul dormita greoi și înăbușit peste noaptea întunecată iar autorul nu mai avea aer. Se ridică din pat. Regreta tot ce spusese. Regreta că nu-și declarase iubirea altfel, mai devreme. Nu doar că lua o viață, dar strivea personajul născut din dragoste, cel mai pur dintre toate câte crease.

Se pregăti să iasă undeva, oriunde. Atunci Irene izbucni într-un râs mai fermecător și mai tumultuos decât orice furtună.