Sándor Márai, Portretele unei căsnicii, trad. Péter Demény, Editura Curtea Veche, 2024

Mult s-a scris și s-a vorbit despre re-descoperita proză semnată de Sándor Márai, tradusă în românește din 2006 și apărută la editura Curtea Veche. În romanul de față, "Portretele unei căsnicii", Curtea Veche 2024, în traducerea lui Péter Demény, suntem confruntați cu o proză care poate să ofere oricărui tip de cititor, indiferent de vârstă și identitate de gen, o oglindă neagră a propriilor trăiri, a propriului personaj care există în fiecare. Romanul poate fi încadrat drept poveste de dragoste, o istorie culturală a unei epoci, o parabolă care își menține vitalitatea și la diferență de mai bine de opt decenii.

Trei confesiuni extinse și o a patra restrânsă sub forma unui epilog constituie structura romanului "Portretele unei căsnicii". Acțiune în sensul tradițional al unei construcții narative nu există. Avem însă trei voci, trei filozofii de viață, trei puncte de vedere asupra aceluiași subiect și un cadru istoric frământat care acoperă câteva decenii. Fiecare personaj își explică în detaliu eșecul de a poseda ce visează, o persoană râvnită, o stare materială, un statut social, chiar și propria viață. Lipsesc stabilitatea și persistența legăturilor umane, acestea fiind de fapt esența suferinței lor. Istoriile personale și intime ale celor trei piloni ai romanului se dezvăluie sub forma unor confesiuni monobloc făcute cu insistență, în fața unor prieteni apropiați. Și totuși, Sándor Márai ne surprinde prin modernismul destăinuirilor, prin abundența detaliilor care contribuie la înțelegerea unei epoci. Ilonka, Peter, Iudita Aldozo și în contrast cu cei trei, toboșarul lover-boy vor, își doresc intens, să povestească până la ultimul fir emoțional ce au trăit în relație cu partenerul de moment. Căci, o lectură atentă ne dezvăluie nevoia intrinsecă a personajelor de a povesti, de a se justifica, de a își construi o aură proprie prin exorcizarea unor amintiri. Astfel, cele trei destăinuiri se completează lent, pe măsură ce intră în scenă următoarea. Sincronicitatea evenimentelor este greoaie și nu constituie punctul forte al romanului, chiar îți pune la încercare răbdarea de cititor. Epilogul, în antiteză cu cele anterioare prin felul în care vorbește și gândește personajul toboșarului, ultimul bărbat din viața Iuditei, este ironic și nemilos așa cum a ieșit din pana lui Sándor Márai, dar aduce o lumină crudă asupra vieții celor trei.

În ansamblu, trăirile fizice și sentimentale ale celor două femei, Ilonka și Iudita, și doi bărbați, Peter și toboșarul, sunt strâns legate de decorul social din fundal. Suntem în prima jumătate a secolului XX, când burghezia se luptă să urce în trăsura aristocrației, iar fiecare clasă în parte luptă pentru păstrarea unor principii, a unui mod de viață șlefuit de-a lungul câtorva generații. Așa se face că frumoasa Ilonka, tânără, sensibilă și educată, dar fără niciun viitor material, face un salt social măritându-se cu Peter, bogatul moștenitor educat al unei familii îmbogățite prin destoinicie burgheză. Ilonka este sinceră în dragostea ei pentru Peter și încearcă să fie la înălțimea așteptărilor societății. Peter, aflat la jumătatea vieții, își savurează distincția și obiceiurile aristocratice, dar un eveniment tragic rupe butaforia vieții celor doi. Fiecare se adâncește în introspecție și intră într-o atitudine defensivă, obturând căile de comunicare și așa destul de firave, întrucât comportamentul lor urmează legile impuse de societate chiar și în viața intimă. Ilonka stăruie în a-și consolida afecțiunea auto-impusă față de Peter, în timp ce acesta devine tot mai rigid, refuzând manifestările de iubire conjugală. O umbră de tristețe și răceală se strecoară între cei doi și le distruge iremediabil căsnicia. Iudita devine în acest moment al treilea personaj principal, dar insinuarea ei în căsnicia Ilonka-Peter ni se deslușește abia în a doua parte a romanului. Într-un clasament strict personal, Iudita îmi pare cel mai complex personaj. Ea parcurge întreaga scară socială, pornind de la un trai mizer într-un bordei sub pământ, pentru a păși de abia în adolescență într-o casă adevărată atunci când intră pe cea mai modestă poziție ca servitoare în palatul familiei lui Peter, pentru ca peste ani să devină soția acestuia. Sándor Márai, el însuși provenind dintr-o familie bogată, face un exercițiu scriitoricesc pentru a ne da iluzia că tenacitatea și perseverența pot învinge ereditatea modestă. O re-interpretare a mitului lui Pygmalion, răsturnat însă, pentru că Iudita se re-clădește prin propria ei voință, folosindu-se de toate mijloacele care îi stau la îndemână ca tânără femeie care a cunoscut mizeria fizică și materială.

Ironic sau nu, prin vocea unui persoanaj ne-educat, cea a toboșarului, Sándor Márai pune punct, de fapt un contra-punct al poveștilor cam siropoase care construiesc romanul. Să nu uităm că epoca în care a trăit și creat Márai era puternic impregnată de curentul psihanalizei, iar personajele sale, mai ales Ilonka și Peter au timp, mijloace și predispoziție pentru despicarea firului în patru, la adăpost de grijile materiale. Așa cum singuri se descriu, păstrarea aparențelor sub toate aspectele era ocupația de căpătâi, din zori și până în noapte. Din acest punct de vedere, cea mai incisivă martoră se dovedește Iudita, cea parvenită, care dezvăluie obiceiurile intime ale stăpânilor săi de un manierism dus la extrem. Aceștia își cultivau corpul pentru a face față cerințelor impuse de societate, iar servitorii trăiau pentru a le transforma obiceiurile în literă de lege. Ridicolul unor descrieri oferite de vocea dezlănțuită a Iuditei provin, să nu uităm, tot din pana lui Sándor Márai. Nimic nostalgic, poate chiar satiră în dezvăluirile Iuditei care și-a asumat o nouă identitate prin învățarea temeinică a unor gesturi, obiceiuri, gusturi și pretenții cu ajutorul cărora chiar a pătruns în societatea snoabă a bogaților vremii. Iudita este un personaj viguros, dar e posibil să nu ne trezească simpatia. Gestul ei de a-și crea rezerve financiare pe căi necistite îi distruge aura de self-made woman. Deși construcția acestui personaj care străbate drumul de la bordeiul plin cu șobolani, la cel mai luxos hotel de pe insula Margareta, poate părea pe alocuri prea demonstrativă, o analiză mai nuanțată ar putea să genereze concluzii surprinzătoare, poate chiar empatie.

Să nu uităm că Sándor Márai și-a conceput prima parte a romanului prin 1940, adică înainte de a părăsi în 1948 Ungaria proaspăt comunistă și l-a definitivat câteva decenii mai târziu, după ce trăise în America.

Din galeria personajelor relevante, chiar dacă în plan secund, mai face parte și scriitorul Lázár, o figură carismatică, un fel de numitor comun al celorlalte voci. Este vorba despre prietenul din copilărie al lui Peter, un erudit celebru la vremea lui și care apare în viața fiecărui personaj într-un moment de cumpănă. Lázár este creat ca personaj numai prin cuvintele celorlalți, dar tocmai prin acest fel de construcție, înțelegem cum l-a dorit autorul, ce semnificație i-a atribuit. În esență introvertit, ciudat, retras în universul lui artistic, jucând diverse roluri, Lázár reușește să rămână deasupra evenimentelor, fiind un punct de referință în viața tuturor. Iudita este cea care îi face cel mai complex portret izvorât dintr-un sentiment de admirație sinceră. Ea observă straneitatea lui Lázár care iese în plin bombardament din adăpostul anti-aerian și merge printre bombe la cea mai luxoasă patiserie din Budapesta aflată sub asediu, pentru a se întoarce apoi în apartamentul lui central, plin de cărți, vinuri de colecție și coniac franțuzesc. Aș avansa cu plăcere ideea că Lázár este chiar Sándor Márai care și-a rezervat astfel un rol, deloc minor, în propriul roman.

Oralitatea povestirilor este redată, un pic obositor, prin reluarea expresiilor de tipul "așteaptă un pic…", "auzi…", "spune-mi…", "să-ți spun ce am aflat?...", "unde rămăsesem…", "vrei să continui?", "dă-mi voie…" etc. Pentru ca imediat personajul povestitor să se lanseze într-o tiradă mai mult sau mai puțin filozofică, paragrafe întregi. Personajele lui Sándor Márai vor să vorbească și o fac cu tot sufletul, vor să se explice în relația lor cu un partener inexistent, chiar dacă amestecă trăiri intime cu filozofii puse în șabloane de bun simț. Acestea sunt momente dificile pentru cititor, când îți trebuie perseverență pentru a continua. Trebuie însă să observăm că în timp ce Ilonka povestește cu patimă într-o cafenea elegantă, iar Peter își plânge nenorocul existențial într-un restaurant de lux, Iudita se destăinuie, face confidențe tânărului ei iubit, în pat, timp de o noapte întreagă. Pare că dorește să-și încheie avatarurile, e obosită, are doar grija de a vinde câte o bijuterie, evident pentru a trăi de azi, pe mâine, alături de iubitul ei, toboșarul. Pare împăcată cu superficialitatea acestuia, cu lipsa lui de rafinament. Îi povestește pentru a-i da o educație ad-hoc, folosind exemple clare. În sfârșit, Iudita este superioară cuiva, nu trebuie să mai joace niciun rol, s-a apropiat de origini. Dar nu uită să schițeze, cu venerație aproape, portretul scriitorului Lázár.

La final, când cercurile povestirilor au devenit concentrice și este evident că toate personajele au pierdut totul, căsnicie, familie, prieteni, avere, relații, poziție socială, iar ultima filă a romanului a fost întoarsă, rămâi cu sentimentul că în ciuda destăinuirilor amănunțite ceva nu a fost spus, că nimeni nu a rostit adevărul adevărat.

Rămâne impresionantă acuratețea cu care Márai a reușit să creeze fiecare voce, mai ales pe cele feminine. Cu excepția pasajelor filozofice, uneori împănate cu truisme valabile și în zilele noastre, dar care apropie lectura de inima oricărui cititor, nimic nu se poate reproșa scriitorului atunci când ia identitatea unui personaj feminin. Dar nici personajele masculine nu sunt discriminate, Márai fiind oarecum echidistant în a le permite să se desfășoare. Ar fi interesant un exercițiu de lectură prin punerea în paralel a opiniilor tuturor personajelor pentru aceeași situație. Pentru că, deși disparate, pot fi identificate elemente comune, puncte de convergență în destăinuirile fiecăruia. Așa s-ar putea observa mai bine intuiția cu care autorul relatează un punct de vedere feminin versus unul masculin. Pentru că nu există narator, Márai nu judecă și nu-și condamnă personajele, dimpotrivă le alocă toate cuvintele de care au nevoie pentru a se explica. Formula confesiunii la persoana întâi permite acestora să vorbească liber despre ele, să divagheze, să insiste asupra unor detalii, totul în deplin acord cu profilul pe care autorul l-a gândit pentru fiecare.

Ilonka: "Am înțeles că soțul meu – despre care crezusem că e numai al meu, al meu în totalitate, că suntem de nedespărțit…că-i știu toate secretele – nu e nici pe depare al meu, că are secrete față de mine…ceva nu se potrivea cu imaginea pe care i-o făurisem în sinea mea. Am aflat că soțul meu mi se deschidea doar în anumite privințe, altfel era străin și de nepătruns…am aflat că soțul meu are și o altă lume decât cea pe care o cunoșteam eu."

Peter: "Dacă aș avea o meserie prin care să le pot vorbi oamenilor…Știi, preot sau artist, scriitor…M-aș ruga de ei, i-aș îmboldi să se întoarcă la bucuriile pe care le oferă viața. Să uite singurătatea, s-o dizolve. Poate că nu e o himeră…E problema unui alt fel de educație, problema trezirii. În zilele noastre privirea oamenilor e atât de sticloasă, de parcă ar rătăci printr-un vis nebun. O privire sticloasă și bănuitoare…Dar nu am o meserie precum cele pe care le-am amintit.

Într-o zi însă, m-am întâlnit cu o persoană al cărei chip era altfel, lipsea de pe el tensiunea asta încordată, frustrată, nemulțumită, somnambulă…Când am văzut-o prima dată, acum cincisprezece ani, pe chipul acesta se vedea lumina deschiderii, o deschidere care iradia și exprima așteptarea…"

Iudita: "Mă întrebi dacă i-am spus așa și soțului meu?...nu voiam să se simtă bine când se culca în patul meu. Chiar aici era problema…Deși el, săracul a făcut totul, a sacrificat totul pentru mine. A rupt relațiile cu familia lui, cu mediul lui, cu obiceiurile lui. A emigrat la mine așa cum un om bogat care a pierdut totul emigrează într-o țară exotică de peste ocean…și-acolo a luat de soție o băștinașă...și se tot întreabă cum a ajuns el acolo."