Memoriile sunt destul de simplu de explicat. Ele se încadrează nemijlocit în categoria literaturii de frontieră (și ce literatură!), potrivit teoreticianului literar Silvian Iosifescu. ,,Problema" memoriilor este asumarea imediată a identității, adică lipsa unui personaj care să te camufleze și, simultan, să te salveze.

Memorialistica este echivalentă cu onestitatea până la, cum să-i spun, precizie. Altfel, dacă o iei brambura, nimeni nu te crede, începi să agasezi. Tocmai absența placării este punctul tare al acestui tip de literatură. Ei bine, pentru romanul autobiografic se mănâncă alt mălai. De regulă, romanul este scris post-factum, în deplină cunoștință de cauză că ceea ce se produce include ficțiunea, include menajarea amintirilor, ordinea lor (când și cum!) aleatorie și, cum să nu, convenabilă. Mă gândesc la Hamsun, Hemingway, Miller, sau la zăludul de Limonov, dacă subiectul este în discuție.

Referitor la Eduard Limonov, pe scurt, pentru că are tangență cu subiectul: când a fost întrebat despre veridicitatea faptelor expuse în roman (It's Me, Eddie), scriitorul s-a ferit cu aciditate:

Dacă e scris, sub titlu, roman, de ce mai sunt chestionat?

Într-adevăr. Înainte de a fi autobiografică sau nu, cartea este un roman, adică literatură, nu antropologie.

Nu e câtuși de puțin adevăr, în fond. Tehnicile romanești sunt aplicate unor evenimente care s-au întâmplat sau nu s-au întâmplat. Romanul joacă până la urmă cartea: să crezi și să nu vezi; și mai mult, o joacă impecabil. Crezul cititorului este să creadă orbește – altfel ce rost are? Treaba exegetului este să separe ficțiunea de adevăr, dacă este pus în fața acestei sarcini. Iar ceea ce se pretinde a fi viață trebuie demonstrat prin documente autentice și riguros analizate. Fabula acta est.