— Jasper!!!

Fotografii strigau numele câștigătorului care-și ridica bicicleta deasupra capului. Anita se întreba de unde mai avea putere după ce pedalase 290 de kilometri.

Via Roma, strada pe care se încheia cursa de ciclism, arăta ca o fabrică explodată de vopsele. Șepci, hanorace, baloane, pălării, telefoane în public. Pe bulevard, soseau tot mai mulți cicliști în echipamente colorate. Iar presa se înghesuia pentru cele mai bune imagini.

Anita era hostess A, se ocupa de câștigător. Nu cu zâmbete și flori pentru poze oficiale, ci cu munca de jos. În căștile mari care-i zdrobeau urechile, producătorul evenimentului urla să-l protejeze pe Jasper. Du-l la cortul de interviu!, țipa ca un apucat. De parcă ea nu știa programul!

Fotografii urlau și ei, spectatorii aflați în spatele gardului se maimuțăreau și încercau să strige mai tare, să atragă atenția ciclistului. Aparatele foto fâșâiau zgomotos iar muchia unei camere de filmat o lovi în ceafă.

— Bestiilor!, mârâi Anita și-i împinse pe cei care încercau să se lipească de câștigător.

Se eliberă un spațiu de vreo jumătate de metru. Dar victoria fu de moment iar năvala se înteți.

— Mister Jasper, se rugă Anita. Must go to interview. Please.

Dar câștigătorul zâmbea, striga, țopăia, își îmbrățișa coechipierii care apăreau pe rând, transpirați, epuizați, cu o fericire scheletică pictată pe chipul murdar de praf. Anita devenise un simplu jalon iar obiectivele grele o izbeau în căști, în umăr, direct în căpățână.

— Mister Jasper!, strigă fata iar câștigătorul rânji sonor, ca un balon care se dezumflă și tot șuieră.

Îi veni să plângă de ciudă. Ce nu înțelegea? Finalul cursei era clar stabilit: interviul oficial, apoi podiumul și premierea, toate transmise în direct, cu program la secundă.

Adu-l în cort!, urlă producătorul. Pumnul Anitei zvâcni instinctiv în lateral, în umărul unui fotograf care-și strânse coatele și-și plecă fruntea mototolită.

— We must go!, rosti decisă.

Dacă tot era o junglă, atunci trebuia să fie leoaică până la capăt. Ciclistul cel mai important al zilei privi spre fata la gâtul căreia atârna un ecuson ce părea să cântărească 10 kile, la geaca sport care cădea până la genunchi, la părul asudat. Își încordă gâtul cu pielea bronzată, ca un trunchi de copac, și scoase o flegmă groasă. Apoi zâmbi nevinovat.

Anita urmă cu privirea guguloiul gălbui până pe luciul asfaltului. Când reveni la câștigător, acesta deja se îmbrățișa cu alt coleg. Se puse în mișcare abia când simți că nu-și mai poate măcina energia rămasă strigând și râzând.

Îl conduse izbită din toate direcțiile către culoarul special, până la cortul televiziunii. Acolo rămase afară în timp ce fotografii și cameramanii se potoliră ca prin minune. Mai aveau treabă abia la podium, adică peste vreo cinci minute. Acum discutau între ei și ignorau silueta hostessei. Nimeni nu mai filma.

Anita realiză că fusese invizibilă chiar și-n timpul bătăliei din jurul câștigătorului, când mai dăduse și ea câte un pumn sau vreun cot.

Se întoarse cu fața spre cort și scuipă cu năduf, ca și cum ar fi făcut-o în mutra tuturor imbecililor. Ieși un firicel albicios, pierdut pe marginea cauciucată cu reclame colorate. Își aminti de colegul din liceu care râdea de ea și-i spunea că fură curent.

Oare câți oameni aveau pe bune momentul lor de glorie? Mulți nici n-apucau să scuipe viața asta măcar o dată-n față.

În lateral huruia generatorul care alimenta podiumul și cortul televiziunii. Arătătorul i se îndreptă spre butonul mare și roșu, îl apăsă, apoi se mută liniștită unde îi era locul. Iadul se dezlănțui în regia de emisie.