Din antichitate și până la Renaștere, prezența autorului în propria operă, ca figură – chip sau personaj, nu era acceptată, figura era dizolvată în fond. De la scribii textelor sfinte până la scriitorii de azi, autorul și autoritatea și-au negociat în permanență puterea. Am putea spune că cele două forțe se află într-un raport invers proporțional. Secolul al XVIII-lea a fost secolul "oglindirii", dar autoportretismul nu se rezumă doar la artele plastice, ci și la literatură (de fapt, ca întotdeauna, textul dă tonul schimbării de gândire). Literatură română postdecembristă, care își atinge un vârf de virulență în douămiism, ar putea fi în bună parte subscrisă unui astfel de secol, în care autobiografismul și autoficțiunea sunt puse la turație maximă. Chiar și noile debuturi de astăzi poartă foarte mult amprenta unei istorisiri personale, și, paradoxal, narațiunea "clasică" la persoana a III-a e mai mult chestionată în legătură cu autenticitatea. Până la un punct, putem spune că abolirea cenzurii de dinainte de 1989 atrage automat o revărsare a autobiografismului, jurnalului sau memoriilor, ca fapt subsidiar nevoii de impunere a individului asupra sistemului. Până în acest punct, literatura română recuperează, devorează și se satură de fructul interzis. Apoi literatura se racordează, ea urmează mișcarea rețelelor de socializare și mass-mediei, a showbizului, unde povestea personală prevalează faptului obiectiv. Lucrurile sunt însă și mai complicate când autorul își negociază puterea cu propria autoritate. De aici, poate rezulta un număr foarte mare de straturi de "falsificare" a mesajului în fața unui număr corespunzător de acțiuni ale instanței de cenzură interioară. Pe acest drum, în care autorul plasticizează ca să ocolească propriile opreliști, apare posibilitatea producerii autoficțiunii, dar nu în sensul tentației bovarice pe care o aduce în discuție Jules de Gaultier, ca pe potențialitatea firească a omului de a se concepe drept altcineva, ci pur și simplu ca rezultat al faptului că scriitorul nu lucrează cu fapte, ci cu fapte textuale, iar intervențiile stilistice asupra textului vor modifica aparența adevărului.

În continuarea primei chestiuni, ne putem întreba, într-adevăr, cât e adevăr și cât e non-adevăr într-un roman autobiografic, și ca să ne apropiem de răspuns, va trebui să stabilim de la bun început o gradație – artefact, eroare, falsificare involuntară, minciună deliberată, etc., fără a ajunge niciodată la un capăt, nici într-un sens, nici în celălalt. Însăși formula de roman autobiografic presupune o imposibilitate asumată – nu poți să supui întocmai autobiografia unei formule, oricât de flexibilă a devenit aceasta. Pornind de la "Il Cortegiano" al lui Castiglione, Shearer West dezvoltă în artele plastice conceptul de self-fashioning. Evident însă că self-fashioning-ul artistului a fost deja produs de scriitor, dovadă fiind lucrarea tipărită. Aproape 500 de ani mai târziu, Oliver Sacks descrie cu multă expresivitate felul în care memoria produce falsuri nedeliberate, dând două exemple chiar din jurnalul său – unde se presupune că nu a deprins nicio acțiune voluntară pentru a seduce sau convinge vreun alt cititor decât pe sine însuși. Presupunem, la fel, că scriitorul se bazează pe o parte conștientă și pe o parte inconștientă ale memoriei, iar procesul aducerii aminte nu suportă doar influențele emoționale concordante cu înșiruirea evenimentelor, ci și cele rezultate din felul în care această înșiruire se reflectă în ochii scriitorului pe măsură ce aceasta se constituie. Înaintea intervenției lui Oliver Sacks, experimentul "pierdut în supermarket" din anii `90, din SUA, a adus o contribuție importantă la felul în care se produce însușirea "de bună credință" a amintirilor. Cu totul altfel putem să credităm povestirile baronului de Münchhausen, unde autorul și personajul produs de un alt autor, retălmăcit de un al treilea în limba originală se situează într-un raport complex de oglindă oglindită în oglindă, dând adevărului factic un aspect foarte fragil.