Perioada zbuciumată pe care o traversăm, atât din punct de vedere politic, cât și economic, ne face să ne gândim cu o și mai mare teamă la viitor. Ne întrebăm ce vom face, cum ne vom descurca și ce se va întâmpla, pentru că fiecare își dorește binele atât pentru sine, cât și pentru familie. Din nefericire, unele persoane sunt puse în fața unor alegeri dificile. Poate că ajung să se întrebe la ce să mai renunțe pentru a economisi ceva, ce să sacrifice și, mai ales, dacă decizia respectivă poate avea un impact pozitiv asupra lor. Dar când intervine foamea și nevoia fundamentală de hrană, cât de mult suntem dispuși să sacrificăm? La ce stadiu de disperare putem ajunge? Atât în literatură, cât și în istorie, am văzut acțiunile pe care oamenii le pot lua, conduși de disperarea foamei. Nu este cazul să intrăm în detalii, dar este util să facem un exercițiu de imaginație înainte de a vorbi despre spectacolul În largul mării, scris de Sławomir Mrożek și regizat de Felix Alexa.

Sławomir Mrożek (1930-2013) a fost un dramaturg, prozator și caricaturist polonez, considerat unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai teatrului absurd din Europa de Est. Născut în Borzęcin, Polonia, Mrożek și-a început cariera ca jurnalist și caricaturist, dar a devenit cunoscut pe plan internațional prin piesele sale de teatru. Opera sa reflectă experiențele din timpul regimului comunist și abordează teme precum absurditatea puterii, conformismul și alienarea umană. Mrożek a avut o influență semnificativă asupra teatrului polonez, în principal prin stilul său unic, care îmbină elemente ale teatrului absurdului cu satira ascuțită și umorul grotesc. Încă de pe prima pagină a caietului program al spectacolului ni se explică despre ideile teatrului polonez, pentru că acesta s-a dezvoltat într-un mod aparte, abordând anumite teme specifice. Cuvintele îi aparțin lui Roman Pawlowski, din prefața la antologia de teatru polonez intitulată Made in Poland.

,,Ce-ar fi să ne imaginăm o țară în care teatrul e singurul loc, în afară de biserică, unde oamenii se pot întâlni liber, fără permisiunea autorităților? Unde actorii sunt asemenea preoților, iar dramaturgii joacă rolul de barzi naționali, deschizând drumul spre libertate. [...] Țara aceasta s-a numit Polonia în a doua jumătate a secolului XX. [...] Teatrul avea aici o misiune deosebită: constituia un spațiu al libertății într-o societate încătușată.’’

Acest fragment poate fi un excelent punct de plecare în a înțelege teatrul polonez și, implicit, textele lui Mrożek. Pentru că, dincolo de absurdul teatrului său, personajele sunt puse în situații care se pot regăsi extrem de ușor în viața de zi cu zi. "În largul mării" abordează o temă fundamentală: când te afli undeva, fără cale de scăpare, iar lipsa de hrană își spune cuvântul, pe cine sau ce sacrifici? Pentru că mâncarea înseamnă supraviețuire, iar această idee poate fi și o metaforă pentru lupta de a scăpa dintr-o situație fără ieșire. Piesa reușește să capteze esența condiției umane printr-o simplitate aparentă. Un text emblematic al teatrului absurd, desfășurat într-un spațiu limitat și sufocant: o plută pierdută în derivă pe o mare infinită. Aici, trei personaje - naufragiatul gras (Victoria Dicu), naufragiatul mijlociu (Șerban Pavlu) și naufragiatul slab (Emilian Mârnea) - luptă pentru supraviețuire, confruntându-se nu doar cu criza foamei, ci și cu dorința de putere.

Textul este foarte bine ales pentru a fi montat, mai ales în contextul politic actual. Scena campaniei electorale este extrem de bine gândită, cu mult subtext. Apelarea la mecanismele democratice pentru a stabili cine este victima, aparent o victimă a sistemului, este construită cu multă subtilitate. Naufragiatul slab nu are nicio șansă, fiind victima sigură, iar naufragiatul gras câștigă puterea. Naufragiatul mijlociu se află într-o poziție ambiguă: de partea cui să fie? A victimei sau a liderului? Încotro să încline balanța pentru a supraviețui? Într-o societate absurdă, cel slab este mereu sacrificabil, iar cel mai puternic devine, automat, lider. Pluta devine o societate miniaturală, un laborator unde instinctele primare ies la iveală. Alegerea "democratică" a celui care va fi sacrificat parodiază procesele politice și mecanismele puterii. În acest univers absurd apar și două personaje neașteptate: Lacheul (Andrei Finți) și Poștașul (Eduard Cîrlan). Poștașul aduce o notă ironică: indiferent unde se află destinatarul, el trebuie să-și livreze corespondența, chiar dacă acesta e pe o plută în mijlocul mării. Lacheul, în schimb, apare într-un scaun cu rotile, accentuând comicul absurd al situației.

Victoria Dicu întruchipează extrem de bine în travesti rolul Naufragiatului Gras, intrând în atitudinea de lider și conducător al ambarcațiunii-comunitate. Ce am remarcat în interpretare sunt tușele ce pot fi recunoscute la majoritatea liderilor, din o multitudine de domenii, referitoare la atitudinea că li se cuvine orice, și că poate da ordine în stânga și dreapta. Puterea de a lua o viață nu o copleșește, indiferent de motivul pentru care este nevoie de a lua decizia, având astfel o postură dictatorială. Șerban Pavlu construiește un personaj supus, care își cunoaște singurul interes în această situație: acela de a rămâne în viață. Am putea să-l numim un personaj balanță, care se dă după cum bate vântul, fără a avea el însuși vreo decizie marcantă. Dacă ar fi să deplasăm puțin ideea, cred că mijlociul nici nu va fi luat în calcul vreodată pentru ucidere. Emilian Mârnea mi se pare că are cel mai intens rol: acela de a-și accepta soarta, și de a respecta într-un fel deciziile celorlalți, considerându-se astfel damnat. Într-adevăr devine supus, dar are și o intenție de a trage de timp, în speranța că altfel își va salva viața. Mare atenție la interpretare și la cum gestionează personajul situația dramatică la care este supus. Excepțional decorul semnat de Ștefan Caragiu și video design-ul creat de Constantin Șimon, care împreună creează o iluzie foarte bună, într-un joc de proiecție, lumini și fum. În Sala Pictură efectul este unul intens, mai ales văzut mai de departe, pentru că infinitatea marii ne sugerează o lume fără de sfârșit, asemănătoare cu situația în care se afla cele trei personaje, adică fără ieșire. Îl pot considera unul dintre cele mai vizuale spectacole pe care le-am văzut în ultimul timp, iar dacă pe unii spectatori textul îi poate pierde, cu siguranță de constructul vizual vor fi fascinați.

În largul mării este mai mult decât o simplă piesă de teatru absurd – este o radiografie a societății și a mecanismelor de putere, văzută printr-o lentilă ironică. Spectacolul lui Felix Alexa reușește să surprindă esența acestui text emblematic, oferind o experiență teatrală puternică, atât prin interpretare, cât și prin construcția vizuală. Prin intermediul unor personaje simbolice și al unei situații extreme, piesa ne obligă să ne întrebăm până unde poate merge instinctul de supraviețuire și cât de fragilă este, de fapt, democrația în fața luptei pentru putere.