În Viața ca o pradă, cartea de memorii a lui Marin Preda, tatăl scriitorului declamă la un moment dat, în stilul său patetic, de o solemnitate jumătate autentică, jumătate jucată (dar aici mai mult autentică), după ce fiul său este respins la școala din Câmpulung pe motiv că nu are "ochi buni": "În fine, ce facem? (...) Ce facem?! Că acasă, așa, nu ne putem întoarce. Ce-i facem?!". Cred că asta ar trebui să se întrebe în aceste săptămâni toți cei interesați de ce se va întâmpla cu educația pe termen mediu și lung. Ce-i facem? Ne putem vedea mai departe de drum? Tatăl are acest reflex al rușinii, care provine dintr-o anumită exigență față de sine și față de propria familie și, implicit, dintr-un imperativ al respectabilității. Mai mult, însă, decât sentimentul lui de mândrie rănită ar trebui sesizată și apreciată capacitatea de a lua act de faptul că anumite acțiuni reparatorii sunt necesare.

Poate că sistemul nostru de învățământ suferă de miopie, poate că profilul elevilor s-a schimbat, că lumea-i cum este și – nu? – suntem și noi ca dânsa. Pot înțelege că generațiile actuale de "educabili" (ce termen rece, metalic, sec!) trăiesc într-o lume semnificativ diferită față de cea în care a fost școlarizată, să spunem, generația mea. Dar este cu adevărat benefic efortul adecvării cu orice costuri la "cerințele pieței", la "așteptările" și ritmul societății? Nu cumva școala ar trebui să îndrăznească a-și relua rolul de "trendsetter"? Mi se pare, în acest tropism al "plierii" (eterna pliere, mulare, adecvare), un gest de resemnare foarte amar. "Să-i pregătim pe absolvenții noștri pentru noua lume în care vor trăi, o lume în care dictează eficiența, productivitatea, pragmatismul." Dar mereu au dictat. Culturalul e, cumva, prin esența lui, o zonă de nișă, (ne amintim "teoria secundarului", formulată de Virgil Nemoianu...) însă așa cum este, insular, el "arbitrează" mersul societății, îl hrănește, din marginalitatea lui, prin fire subterane care, deși nu ne dăm seama, țin într-un echilibru, oricât de precar și de fragil, această lume despre care credem că s-ar putea descurca foarte bine și fără această "Cenușăreasă" - domeniul studiilor umaniste, filologice.

S-a spus mereu: "excepțiile fac să funcționeze sistemele". Da. Însă și aceste ,,excepțiiˮ trebuie să fie produse, făcute să se întâmple, să ia act de puterea lor de a ține pe umeri o lume rău croită. Greu de crezut că, de pildă, elevii de la Filologie vor avea brusc revelația afinităților față de latină în condițiile în care în gimnaziu "îndrăgostirea" de această disciplină are prea puține șanse să se producă. Mai ales că de latină nu te apropii printr-un "coup de foudre"; pasiunea pentru limba latină se construiește cu asiduitate, e rezultatul unui exercițiu de voință și disciplină. Latina nu e o explozie de culori, nu produce instant plăcere și entuziasm, așa cum reușește, de exemplu, din ce în ce mai mult, cu cât e studiată mai de timpuriu, limba engleză. Mi s-a părut, oricum, încă din liceu că fiecare limbă străină vine cu o anumită stare de spirit, cultivă ceva în noi, stimulează o anumită latură. Engleza am asociat-o cu sociabilitatea și pragmatismul, cu stilul colocvial și spiritul activ, hotărât să nu piardă oportunități, în registrul a ceea ce atât de vag se numește azi "dezvoltare personală"; franceza – cu rafinamentul, cu subtilitatea și culturalul (o limbă...livrescă), iar latina – cu rațiunea și disciplina.

Întrebarea la care trebuie să răspundă (mai ales în aceste săptămâni) oricine încearcă o pledoarie pentru limba latină este elementară, dar spinoasă: la ce le folosește elevilor? Este ea o corvoadă inutilă sau o materie care te formează? Până la răspunsuri, aș pune încă o întrebare: a devenit latina antipatică peste noapte? Oare elevii de azi sunt prima generație care nu mai rezonează cu ea instant? În niciun caz. Eminescu însuși se pierdea într-un "izvor de horum-harum", un murmur pe care îl privește, retrospectiv, cu duioșie, dar care nu i-a spus prea multe în perioada școlii. Câteva decenii mai târziu, în jurnalul lui Jeni Acterian găsim următoarea însemnare: "Nu știți poate că tocesc limba latină, mai bine zis că-mi propun s-o tocesc. O! doamne! E îngrozitor de plicticos." Cum se vede, prima reacție a sufletului rebel adolescentin în fața latinei e una de evidentă antipatie.

Fiindcă adeseori calea cea mai sigură să fii obiectiv este, paradoxal, un exercițiu de subiectivitate, (așa înlături zgura generalizărilor scorțoase și poți fi mai empatic), am încercat în aceste zile să mă gândesc la povestea mea. Cum a fost prima întâlnire cu latina? Dar restul? Deși o poveste cu "hate and then love" sau, ca să fiu în temă, "odio, tunc amor", ar fi fost poate mai spectaculoasă și mai convingătoare, mărturisesc fără să falsific nimic: antipatică de-a dreptul latina nu mi-a fost niciodată. Poate pentru că n-am fost un adolescent rebel (noncomformismul meu s-a manifestat altfel, printr-o mefiență constantă față de mainstream, față de ce-i "pe val"). Neliniștitor de nouă și de "altfel", însă, da, în primele luni de studiu. Împrietenirea definitivă cu latina s-a produs abia primăvara, într-un martie de neuitat în care am văzut că textele lui Caesar din "De Bello Gallico" nu sunt de netrecut. La prima încercare de traducere, peripețiile cu Vercingetorix și "res frumentaria compaarata" n-aveau cum să fie decât un labirint. Treptat înțelegi că în textul latinesc funcționează perfect un fel de curele de transmisie, o mecanică impecabilă în care piesele te duc unele către celelalte, într-un angrenaj de o precizie de-a dreptul reconfortantă pentru cine iubește ordinea și vrea să-și limpezească gândirea. E adevărat, îți trebuie, în orice labirint, un "fir al Ariadnei" (iarăși mitologia latină, iarăși cultura clasică!), iar eu l-am avut, în persoana doamnei profesoare de latină Gheorghița Cucu, de la Colegiul "I. C. Brătianu" din Pitești, antrenor de tineri latiniști români de calibru național și internațional, care a creat prin munca de zeci de ani unul din bastioanele filologiei clasice din România.

Studiul limbii latine și deprinderea abilităților de traducere este un efort de cucerire a cetății, un război de uzură. O lecție a răbdării. Au tinerii nevoie de această lecție? Cred că da. Latina nu te învață drumul pe scurtătură. Dimpotrivă. Latina e o pedagogie a căilor abrupte la început, dificile, dar sănătoase. Efortul investit este răsplătit cu achiziții stabile și durabile. Studiind serios latina, ai sentimentul reconfortant că deții o bază pe care poți să construiești. Mergi, să spunem, la olimpiada de limbi clasice sau la un concurs de latină. Știi declinările? Știi conjugările? E un punct de plecare. Această conștiință a faptului că stăpânești un instrumentar minimal de noțiuni este crucială. "Non multa, sed multum". Da, latina are și această vocație didactică. Cu toată plictiseala din "horum-harum", Eminescu avea să o intuiască, la maturitate, perfect: "Cultura clasică are calitatea de a crește, ea este în esență educativă.". Aș numi limba latină limba pedagogiei prin excelență, limba măiestriei didactice. Gramatica latină, oricât de dezarmantă ar părea pentru neinițiați, mi s-a părut cea mai succintă și mai limpede gramatică. Un teren sigur, pe care nu te simți niciodată în întuneric. Ca într-un stat în care totul, până la cel mai mic gest, este reglementat, normat. Latina nu e o fabrică de creativitate, dar creează automatisme în absența cărora ingeniozitatea nu se poate susține.

Cercetătorii și profesorii din domeniul Filologiei Clasice au adus deja – fapt îmbucurător – suficiente argumente. Există și scrisori deschise ale unor elevi – latiniști străluciți. Se pot cita oricând, alături de alte cugetări despre limba latină ale unor nume precum Eminescu (deja l-am citat), Maiorescu, Schopenhauer și câți alții!. Esențial este să înțelegem, însă, dincolo de orice dispută, că limba latină formează și întreține calități care par să ne lipsească tot mai mult: temeinicia, disciplina și disponibilitatea la efort susținut. Latina cultivă un anumit academism care dă valoare lumii și vieții. Este acea poziție verticală, de autoritate, care, câtă vreme este cu adevărat vie (nu o comoară încuiată într-un sipet pentru care pasionații, dacă o vor, n-au decât să ceară cheia de la ,,direcțiuneˮ; cine s-o mai ceară dacă nimeni nu va mai ști ce e în sipet?), dă sentimentul că lumea asta nu-i cu totul căzută în haos. De prisos să mai aduc vorba de terminologia teoriei și criticii literare în care se regăsesc atâtea expresii latinești: "deus ex machina", "in nuce", "forma mentis" și câte altele! Lăsăm deoparte și argumentul latinității limbii române...Lăsăm la o parte și faptul că atâtea englezisme de azi ca relația de "love and hate" ar putea fi înțelese mai în profunzime citindu-i pe clasicii latini ("Odi et amo" - Catul; coincidență?!) care – surpriză! – nu-s deloc niște fantoșe prăfuite. Fie și dacă ignorăm toate aceste realități lingvistice și rămânem cu potențialul limbii și literaturii latine de a te construi ca profesionist al domeniului și ca om, printr-un amestec unic de subtilitate și robustețe, de eleganță și forță, noima păstrării limbii latine ca disciplină obligatorie pentru Filologie în liceu rămâne de domeniul evidenței.

Închei cu reflecția de acum câteva decenii, dar atât de actuală, a marelui latinist de la Sorbona, (preluat dintr-o excelentă carte de gramatică a lui Virgil Matei), Alain Michel, a cărui abordare mi-a plăcut, dintre toate, cel mai mult, expresie a obiectivității și bunului-simț, vorba...latinului, sine ira et studio: ,,Pe plan mondial, se discută astăzi amplu problema culturii generale în învățământul secundar...Ne întrebăm ce este mai util pentru tineri: să le oferim o cultură practică, mijloace care să le asigure reușita în existență, să-i învățăm să lucreze cu mașinile și să scrie scrisori de afaceri sau să-i învățăm filosofia, arta și literatura? Evident, aceasta este o falsă dilemă. Nu putem forma un om întreg renunțând cu totul la cultura umanistă, pentru că însăși calitatea culturii tehnice – sau practice, cum doriți – este condiționată de calitatea culturii umaniste, iar izvoarele acestei culturi le găsim la marii gânditori latini și greci.ˮ E momentul să ne întrebăm, ca tatăl responsabil din Viața ca o pradă: "Ce-i facem?" Da, sunt lucruri care șchioapătă în realitatea contemporană a educației. Dar a le face să cadă la pat nu e o soluție.

​