Călin Dengel, Machina motor, Eikon, București, 2024

La finalul anului trecut, la editura Eikon, a apărut volumul de proze Machina motor, semnat de Călin Dengel, scriitor ploieștean ce s-a remarcat în viața literară mai ales prin textele sale poetice. Și poate tocmai de aceea ne-am așteptat să regăsim și aici lirismul specific cu iz de "toluen" pierdut printre norii cenușii ai unei urbe provinciale. Dar, nu.

Machina motor este un volum complex, cu o proză realistă ce cade uneori într-un fantastic bine susținut de voci narative puternice și extrem de analitice. Volumul este împărțit în trei zone de experiențe, fiecare dintre acestea beneficiind de câte un psalm-motto: psalmul de început, psalmul de mijloc și psalmul de trecere. Simbolic sau nu, cei trei psalmi conferă discursului o notă ușor mistică, pregătind lectorul pentru micile "derapaje" intenționate înspre zona de realism-magic. Cu o postfață semnată laudativ (dar nu gratuit!) de Al. Cistelecan, volumul se remarcă prin coerență narativă și un deosebit simț al detaliului semnificativ.

Prima parte concentrează epicul într-un topos ușor recognoscibil care devine, pe parcurs, un centru ficțional al povestirilor ce vor urma. Este vorba de spațiul din jurul sau din interiorul unei stații de cale ferată (ne ferim să oferim alte detalii spațial-geografice pentru a păstra intactă povestea și caracterul magic-ficțional al acesteia). Cu frâna de mână trasă mă îndrept spre peronul opt. […] Să mă uit la trenuri! Câteva sunt deja pe peron. Unul intră. Altul pleacă. […] Vaporii de motorină mă împresoară. Iz de vaselină din rulmenți. Bobinele vibrează. Rutina unei gări dintr-un sistem care nu se grăbește.

Spațiul gării atrage vocea narativă și îi oferă contextul perfect pentru creionarea unor personaje complexe ce vor popula întreg universul volumului. Textele comunică deseori prin intermediul figurilor umane (Gheboaia, Geta ceferista, Moș Sofronie) ce pot fi regăsite în diferite contexte epice, păstrându-și intacte trăsăturile fizice și gesturile esențiale. Scrisul lui Călin Dengel impresionează (și) prin capacitatea de a creiona personaje viabile, autentice care poartă cu ele o istorie tradusă de multitudinea detaliilor ce sunt atent folosite. Afacere este un text scurt în care micul cerșetor fără nume este descris printr-o explozie de sugestii în care semantica profundă a termenilor construiesc înțelesuri multiple: Dar buzele uscate și mușcate în lunga așteptare? Sau, în altă parte, își ține capul între mâini și genunchi, strângându-se ca un arici.

Călin Dengel este, fără îndoială, un prozator puternic, cu o deosebită intuiție epică. Jocurile lingvistice nu lipsesc, conferind textului spontaneitate și prospețime. Cu un ușor iz balzacian, dar fără a face din aceasta o tehnică specifică, interioarele fostelor magazine comuniste oglindesc și se oglindesc în caracterele personajelor ce le populează. De aici nu mai este mult până la descrierile dure ale spațiilor insalubre cu extreme olfactive ce conturează universul gării, al WC-urilor publice sau al îngustelor ganguri dintre blocurile ce-o înconjoară (căci gara se extinde și se contractă din interior spre exterior, acaparând odată cu această expansiune și locurile periferice ei, cangrenându-le insalubru: Gangul mă întâmpină cu vapori de uree.[...] Peste drum, țărăncile crăcănate cu buchete vânjoase de leuștean mă întâmpină vesele.) Toposul gării devine el însuși un personaj, unul mare și puternic care atrage către sine toate celelalte personaje. Un topos căruia îi corespunde o tipologie umană specifică: cea a călătorului. Și aceasta poartă un singur nume: Ion. Ion trage după el, la peron, o mulțime de Ioni. Un lector atent ar vedea aici o reluare a universului plin de ironie și sarcasm al lui I. L. Caragiale. Este o deconstrucție fină ce readuce în prezent imaginea miticilor și conturează mofturile contemporane. Ion este un Mitică reloaded, cu care împarte același oraș provincial, același spațiu al gării și același arhetip al trenului, manifestând totodată și o aceeași apetență pentru poveste.

Psalmul de mijloc prefațează cea de a doua parte a volumului, în care structura lirică a scriitorului își face simțită prezența. În Măslini sălbatici, un text de un fantezism debordant, autorul alege să completeze realismul brutal din prima parte cu subtile inserții postmoderne, precum corporealitatea ce provoacă în mod evident lectorul:

– Cum ar fi dacă? Porni ea să citească. Cum ar fi dacă ochii ar părăsi lumina albă pentru o experiență mai înaltă, mai pătrunzătoare? Adică să ne vedem măruntaiele, să ne cunoaștem după pulsații, contracții peristaltică, să ne vedem dinții și oasele și chipul schelăriei, așa cum rânjește încremenit, încă din timpul vieților noastre, să ne vedem plămânii cum respiră și inima cum se zbate în cușcă, mațele cum forfăie la adăpostul abdomenului. Să ne pese, când strângem mâinile, de inserții, fascii și aponevroze. Limba în gură deconspirată când minte, tahicardia etalată când ne apropiem ținând în mână o tulpină țepoasă.

Textul continuă astfel, ca o anamneză narativă, în care doctorul Călin Dengel nu face economie de termeni și nici de senzații, așezându-le într-o curgere logică și profitabilă ficțional. Tonul este serios și dinamic, adunând într-un ritm alert imagini și trăiri subiective ce vor culmina în înțelesul tragic al evenimentelor. Este o povestire ce coboară ușor tonul "tendențios" al primei părți a volumului, susținând reflecția existențialistă și nostalgia copilăriei pierdute. Acestui text îi răspunde următorul (singurele de altfel ale acestui capitol), Saul, ca în biblie. De un dramatism profund, în care sentimentul alienării în fața bolii Alzheimer aduce lectorul într-o expectativă afectivă, construcția epică convinge prin autenticitate și sinceritate. Fără să mai caute prilej de intruziune în fantastic, autorul se așază în spatele personajului narator, construind pas cu pas, umbra suferinței individuale. Călin Dengel demonstrează astfel că poate funcționa foarte bine în diverse registre, de la cel sarcastic-realist până la cel dramatic, trecând cu ușurință prin zona fantastico-magică.

Introdusă prin Psalmul de trecere, cea de a treia și ultimă parte a volumului aduce la un loc schițe și povestiri de o diversitate stilistică provocatoare. Ali ne îmbie cu aerul exotic oriental foarte bine susținut narativ, fără elemente excentrice, care lasă povestea magică să se desfășoare în deplinătatea ei. Suntem la picioarele Cetății Fabuloase în care lumina soarelui este îmbrățișată de aburii moi ai fumului de narghilea:

Acel "ceva dulce" era făcut din trandafiri de mai și i se oferea întotdeauna di partea stabilimentului pe o farfurioară cu arabescuri. Numai ce o punea pe limbă, că imediat o dezlega și îi dezmorțea și inima. Atunci Ali se preschimba într-un soi de om al oamenilor, înțelept și îngăduitor, știutor al prezentului și proroc al viitorului. […] Apoi sorbea din narghilea și tăcea, lăsându-i pe mușterii de față să-și închipuie în liniște tărâmul povestirilor sale. Lui Ali i se arătau semne din care desprindea înțelesuri adânci.

Cu personaje conturate complex, cu tipologii care afirmă și susțin spațiul magic al gării și al căilor ferate, cu structuri epice diverse și surprinzătoare și, nu în cele din urmă, cu o frază bogată stilistic ce nu își pierde nicicând lectorul, Călin Dengel face dovada unei forțe scriitoricești remarcabile. De la fantasticul oriental, verbul știe să coboare în zonele periferice ale existenței și nu se ferește de vulgaritate pe care o drămuiește în mod conștient, fără să piardă accentele realiste propuse. Povestirea Rustic este un veritabil exemplu în care personajul, creionat în tușe groase, devine dovada unei bogate experiența lingvistice. Totul conduce în mod necesar către un puternic sentiment al autenticității.

În altă parte (Omul gării), personajele se întrețin cu povești din trecutul lor, cu experiențe dintre care mai de care mai stranii și mai de necrezut, cu vagoane, bobine, căi ferate, drezine și cafea făcuta de Geta ceferista. Călin Dengel nu scapă ocazia să își deconspire postmodern condiția de autor printr-o metalepsă rafinată ce dă textului savoare și, totodată, profunzime:

– […] Să nu mă înregistrezi. Eu nu am încredere în benzi.

–Stai liniștit, că nu am din astea. Ce-i drept, mai scriu ce văd de la fereastră, când mă satur de dosare și de iaurt. Și să știi că nu dau nume.

Machina motor este o carte ce anunță un prozator puternic, un scriitor ce are mobilitatea lingvistică și narativă necesară unui romancier. Și credem că oricare dintre povestirile din acest volum poate fi dezvoltat cu ușurință de Călin Dengel într-un text de mari dimensiuni în care Gara să devină un topos literar populat de personaje diverse, fiecare cu destinul și cu povestirile lui. Și, precum o voce din textele sale, vom spune și noi, lectorii: Ia-mă în lumea ta! Te rog, nu mă lăsa să cobor!