Am citit Stella Maris, de Cormac McCarthy, roman apărut în 2023 la Humanitas Fiction. Un dialog hipnotizant, asta e cartea. Un dialog între medic și pacientă, într-un spital de nebuni. Fără descrieri, narațiune, nimic altceva. Doar dialog hipnotic. Fix așa am trăit cartea asta și nu-s critic, spun și eu cum le simt.

Te-ai tăiat vreodată?

Dacă m-am tăiat vreodată.

Da.

Văd că trageți drept la țintă. Știați asta?

Nu. Fanteziile tale despre sinucidere. Cum stăm cu ele?

Dac-aș ști, nu v-aș spune.

Pentru ce anume te simți vinovată?

În afară de faptul că m-am născut, probabil.

Da. În afară de asta.

În primul rând aș spune că mă îndoiesc profund că oamenii se sinucid pe motiv de vinovăție. De când suntem noi așa virtuoși? (pag. 191)

Printre altele, în roman e vorba și de matematică. Ba chiar am simțit matematica drept un personaj în sine. Și așa mi-am dat seama că unu plus unu nu fac întotdeauna doi. Am realizat asta printr-o eroare. Vedeți, nu citisem nimic de Cormac McCarthy și-am pus mâna direct pe Stella Maris, pe lângă alte cărți, la Gaudeamus. Ca să trec pe răboj și autorul ăsta. Înainte însă ar fi trebuit să citesc Pasagerul. Doar că eu am luat-o invers. Iar corpul meu de cititor nu l-a respins pe McCarthy, chit c-am pornit cu o eroare. Sunt cărți care, fie și citite în ordinea greșită, tot nu sunt egale cu numărătoarea care rezultă după ce le înșiri pe raft.

Și-am ajuns să-mi pun cât se poate de serios problema asta. Unde mai găsesc dovezi că unu plus unu dau alt rezultat în afară de doi?

Am început să arunc o privire prin bibliotecă. Mi-a sărit în ochi raftul cu Thomas Mann. Îi spui numele și parcă simți că ai în față o somitate, o personalitate sobră, cu voce ușor hârâită care nu prea te bagă în seamă. Haine de soi, musai joben și-o atitudine distantă. Doar că Thomas Mann curge, da, fix ăsta e termenul. E un povestitor cursiv, narațiunea lui are gâlgâitul unui vin în pahar. Și torni, nu vrei să te fandosești, umpli paharul. Iar buchetul vinului se revarsă. Mann e povestitorul desăvârșit. Deschid Mărturisile escrocului Felix Krull, Humanitas Fiction, 2015.

Exaltat și gură-cască! îl aud strigând pe cititor. Unde-ți sunt aventurile? Crezi că o să mă duci cât ți-e cartea cu astfel de nimicuri sentimentale, cu așa-numitele evenimente ale slăbiciunii tale lacome? (pag. 83)

Cum? E un roman nefinalizat, operă neîncheiată, așa că am ales greșit? De fapt, domnul Krull (inspirat de memoriile unui escroc român) îmi dă imaginea completă a lui Thomas Mann. O somitate accesibilă cititorului, nu doar criticului. Nu-l văd drept uriașul cu privire sobră, distant și rece. Mi-l imaginez zâmbind, uneori amar, alteori tandru. Ca în scena următoare, zugrăvită de Colm Toibin în Magicianul, Humanitas Fiction, 2022. Thomas Mann își ascultă soția, căreia un alt bărbat i-a făcut ochi dulci. Katia spune așa:

Chiar că mi-a plăcut mustața lui Einstein, și ochii lui mi-au plăcut, dar, după mine, are părul prea zburlit. Primul lucru pe care l-aș face ar fi să-l pun să se pieptene. (pag. 292)

Cu 20 de secunde mai devreme, Thomas Mann replica în legătură cu același Einstein: E = țap bătrân. (pag 292)

Nu l-am descoperit pe autorul de Nobel din una, două, trei cărți. S-a întâmplat treptat iar Colm Toibin a făcut mai mult decât să adauge un unu la total. Mann a devenit Magicianul pentru mine!

Alte cărți le-am început cu finalul. De fapt cu textul de pe coperta patru. Primul meu gând, odată-ncheiată lectura, a fost să-mi scriu pe cartea de vizită "Eu am citit Solenoid". M-am simțit lezat. Adică eu n-aș putea? Vorbele astea au fost ca o provocare. M-am încruntat și-am deschis cartea. Solenoid, Humanitas, 2021.

Trăiesc în țeasta mea, lumea mea se-ntinde între pereții ei poroși și gălbui și constă, aproape cu totul, într-un București plutind acolo, săpat acolo asemenea templelor dăltuinte-n stânca roz de la Petra. (p. 567-568)

Mircea Cărtărescu, elitist? Doar pentru critici? Pardon! Eu am descoperit un scriitor sensibil, ancorat cu toate lanțurile posibile de sufletul copilului și al copilăriei, de spaimele și bucuriile acelei vârste pe care noi, restul, o pierdem atât de ușor. Iar pe aceste rădăcini care nu i-au fost retezate, Mircea Cărtărescu ridică universuri simultan fantastice și reale. Îmi dau seama că în proza lui am urcat, să spunem, două etaje, în timp ce Gabriel Liiceanu are tot dreptul să-și treacă pe cartea de vizită statutul de cititor al Solenoidului, fiind deja la etajul o mie din turnul cărtărescian. Dar cele două etaje parcurse de mine nu fac doi, nu sunt două simple etaje, înțelegeți?!

Pseudomatematica mea mă duce în cu totul altă parte. Căci între cărțile citite nu pui nici virgulă, nici punct. Și nici egal! Fiecare are rândul ei. Mai lung, mai lat, întins pe mai multe pagini, zile sau ani. Așa ajung la Elizabeth Gilbert. Înainte să citesc ceva de ea auzisem de Mănâncă, roagă-te, iubește. Și mi-am zis: asta-i autoare pentru gacici. Eu, macho nevoie mare! Elizabeth Gilbert a dat cu minus la început. Zero din zero, minus doi. Așa am învățat că nu-i bine să fii prost. Aș fi putut s-o spun mai elegant, să vorbesc despre păcatul prejudecăților. Dar chiar am fost prost. În primul rând nu făcusem o documentare minimă. Gilbert era cunoscută taman pentru că nu-și alegea teme delicate, ci plonja în universuri dure, bărbătești etc. Totuși, am început cu Lecții de magie, Humanitas, 2015. Am considerat cartea drept un curs de scriere creativă și pe atunci asta căutam. Chiar s-a dovedit ceva de felul ăsta. Și mult mai ieftin decât un curs pe la vreo facultate privată. De la început i-am auzit glasul, am auzit vocea ei mai degrabă decât zumzetul minții mele buchisind paginile cărții. Și-am trecut la celelalte. Le-am colecționat pe toate. Un scriitor direct, asta e doamna Gilbert. Dialogurile ei îmi amintesc de Hemingway. Discuțiile dintre doi îndrăgostiți, de pildă. Nu-s siropoase, nu-s ce te aștepti în mod normal de la niște amorezi. Iar proza nu e doar o înșiruire de cuvinte, unu plus plus unu plus încă unul. E ca în Semnătura tuturor lucrurilor, Humanitas, 2014.

A dus lupa la ochi și l-a privit din nou. Acum pădurea miniaturală de sub ochii ei apărea în detalii maiestuoase. I s-a tăiat răsuflarea. Era un regat uluitor. Era jungla Amazonului văzută prin ochii unei acvile. A călătorit cu privirea peste peisajul surprinzător, urmându-i cărările în toate direcțiile. Vedea văi luxuriante, abundente, pline de copăcei din păr de sirenă împletit și de liane minuscule, încâlcite. Vedea afluenți aproape invizibili care curgeau prin junglă, vedea un ocean minuscul într-o depresiune din mijlocul bolovanului, unde se aduna toată apa. (pag. 179)

Aș putea să spun că un bolovan din ăsta infinit e și Istoria Insulei, de Evgheni Vodolazkin, Humanitas Fiction, 2021. Dar cărțile nu fac doi doar pentru că pui două, una lângă alta.

Pe Insulă e un alt soi de infinit. Unul trecut și actual, o istorie a omenirii. Cum Parfumul lui Suskind adună trăirile omenești într-un recipient mic, gata de pulverizat în aer, și cartea asta distilează epocile, anii și dă o istorie a omenirii într-un singur roman, un singur volum, unul care nici nu-i foarte lung.

Oare poate o carte să cuprindă totul? Cu mintea mea, spun că da. Și Istoria Insulei chiar face asta. Înainte, alături de Vodolazkin, am plonjat în Laur, am zburat cu Aviatorul, am urmărit filmul Brisbane, toate apărute între 2019 și 2021 la Humanitas Fiction.

Și de pe Insulă sar direct către cetele îngerești. Despre îngeri, Andrei Pleșu, Humanitas, 2016. Matematica obișnuită nici nu poate concepe o asemenea ecuație. Căci nu trec dintr-o lume imaginară în alta. Ci chiar ascult despre îngeri, nu povestea, ci istoria lor. Și mi se lămurește o problemă pe care n-am putut-o elucida singur. Când crezi cu adevărat în Dumnezeu, în lecția iubirii, singura importantă, cum poți să ridici granițe, să desenezi steaguri și să ceri sânge în numele națiunilor, punând crucea în fața armatelor?

Când națiunea devine un Absolut, Absolutul devine relativ. (pag. 165)

Normal că e mai mult. Fiecare seminție are un înger, lucrurile nu sunt albe sau negre și nici griul nu definește cu exactitate totul. Iar un citat n-are cum să transmită esența cărții. Căci asta ar însemna să spun un titlu, un număr de pagini și-aș face rezumatul scrierii. Matematică literară fără sens.

Suma cărților citite e suma înțelepciunii fiecăruia. Minus una. Mereu următoarea îți va dezvălui tot ce vrei să afli. Misterul lumii, adevărul suprem. Plus multe altele. Iar cele de până azi nu fac nicidecum doi din unu plus unu, cum nici cei 35 de ani de Humanitas nu sunt doar o înșiruire de cifre. 5 mii de titluri, 35 de milioane de exemplare… E mult mai mult!

Fiecare an în care o editură răzbește, fiecare carte publicată, fiecare autor adus în fața publicului reprezintă acte de rezistență. Fiecare librărie în care mirosul de hârtie persistă întărește credința în umanitate, oricâte bombe ar cădea în preajmă.