Când femeia din stânga mea mi-a pus mâna pe picior, destul de sus ca să nu încapă loc de niciun echivoc, mi s-a făcut și mai rău. Fumam, bineînțeles, și m-am ridicat de la masă cu țigara aprinsă, le-am spus că sunt în urmă cu o traducere, Andrei a spus că îmi plătește el consumația, și am plecat. Traversând parcul spre casă, eram încă o dată convins – le văzusem căutăturile – că au să convină că sunt pe invers. Au vrut să facă o lipeală, n-ar fi prima dată. Mă simțeam terminat și acasă m-am întins în pat și, fără să înțeleg mare lucru din ce citeam, am rămas cu ochii pe ecranul kindle-ului, patinând peste cuvinte de neînțeles. Zarifopol, mi se pare, și nu înțelegeam nimic, eram, din nou, prea tulburat. Ei, mi-am spus, va veni seara și noaptea și, în liniște, ai să te poți concentra ca să citești.

A doua zi de dimineață am fumat ultimele două țigări din pachetul de Winchester lung necartonat. Pulă, ți-ai luat de-astea ca să-ți ajungă, îmi spusese Neagoe când bătuse la ușă, cu aproape douăzeci și patru de ore în urmă, ca să fumăm câte o țigară pe scară. Nu aveam nici cafea, cele două plicuri de Nescafe simplu le sorbisem cu precizie, ca să acopere cele două Winchester. Și acum? Nu era de ajuns, nu cât să-ți faci o trezire de dimineață în toată puterea cuvântului, eram încă amețit și cu sete de tutun. Ca întotdeauna, nicio salvare nu putea să vină dacă rămâneam în casă.

Am coborât scările, am ieșit în stradă, am făcut câțiva pași până la scara vecină și am bătut în geam. Da, Bogdan Tudor era acasă, se trezise, a ieșit în maieu pe geam. Nu avea țigări, mi-a spus, dar mi-a dat patru lei în monede și niște cafea naturală într-o pungă. Așa că am luat-o, ca de fiecare dată, către Selena, bar de pensionari alcoolici unde se dădeau țigări la bucată, optzeci de bani una. Am luat trei țigări și am apucat-o spre casă unde mi-am făcut cafeaua și le-am tras în piept cu nesaț. Erau Monte Carlo, bunicele.

Am ieșit din casă doar după douăsprezece, ca să mă întâlnesc cu taică-meu. Am mai băut o cafea, am fumat din pachetul lui pe jumătate plin, și mi-a dat o bancnotă de zece lei. Asta însemna zece țigări, aveam să mi le iau din alt loc decât Selena, probabil de la pasarela de la gară, fiindcă acolo dădeau Winchester lung, în timp ce în barul pensionarilor alcoolici aveam șanse mari să fiu servit cu Marble sau Matrix - doar o întâmplare fericită făcuse ca în acea dimineață să aibă Monte Carlo.

Am apucat-o spre centru și mi-am luat țigări de la pasarelă. Aveam, deci, jumătate de pachet de Winchester lung, era ok pentru ziua aceea, aveam să porționez țigările ca să-mi ajungă până la culcare. Oare nu aveam să prind o traducere zilele viitoare? De oriunde, pentru oricine, măcar un milion – două.

Spre ușurarea mea, nu m-a căutat nimeni până după-masă, aveam o stare mai rea decât de obicei și ar fi fost nespus de greu să fiu nevoit să susțin o conversație. Însă la patru și jumătate mi-a sunat telefonul: Radu Bârdeanu mă chema la o cafea. Când am încercat să explic cunoștințelor mele că mă simțeam adeseori prea rău ca să ies din casă, mulți mi-au spus că și ei aveau stări de rău, sigur erau bolnavi psihic, nu erau în toate mințile. Ce să fi făcut, să umblu cu foaia cu diagnosticul în buzunar? Iar cei care au părut a înțelege ceva au uitat după un timp, având așteptarea de a mă vedea apt și amiabil când mă sunau ca să ne întâlnim.

Am ieșit, strângând deja din dinți, să mă întâlnesc cu Radu. Ne știam de pe vremea când lucrasem împreună la One TV, una dintre televiziunile locale, înainte ca să fiu internat după al doilea episod psihotic – fusese o perioadă frumoasă pentru mine, după prima internare, o perioadă în care funcționam normal și mă simțeam pur și simplu bine, fără să bănuiesc măcar nenorocirile de mai târziu. Una peste alta, m-am gândit, Bârdeanu trebuie să aibă țigări.

Până la urmă, n-a fost așa de rău. Am fumat de la el, Marlboro Lights, în timp ce beam cafeaua și mă luptam să respir normal. Era, totuși, în limitele suportabilului, așa că conversația aproape că îmi făcea plăcere.

— Deci ai scris un roman, concluziona el.

— Da, n-ar fi rău să găsesc pe cineva care să mi-l publice.

— Tu o să reușești cu literatura, îmi spuse.

I-am mai luat o țigară la plecare și am apucat-o spre casă, sperând că voi găsi încă un leu-doi pentru niște plicuri de ness în buzunarele hainelor maică-mii, și poate pentru încă o țigară sau două, niciodată nu poți avea destule. Am găsit, în monede, un leu și douăzeci de bani, adică exact cât costau trei plicuri de Brassero. Am băut unul fumând o țigară, pe celelalte două le-am pus în sertarul biroului pentru când aveam să mă trezesc din somnul de după-masă. Era deja aproape cinci și jumătate, timpul petrecut cu Radu Bârdeanu și drumul până în centru devansaseră binișor ora la care mă culcam de obicei.

M-am trezit pe la șapte și ceva și mi-am preparat un plic și jumătate. Ca să-mi fac seara, mai aveam șapte țigări, destule pentru o seară bună. Nu aveam net de vreo trei luni de zile, noroc cu niște CD-uri făcute de Radu Livadaru, am ascultat iar cel mai recent album Alice in Chains, după care m-am băgat în pat și am citit Thackeray, Istoria lui Pendennis. Când am adormit, am adormit cu un feeling bun – deși nu era suficient, o țigară rămăsese pentru dimineață.

M-am trezit la opt și jumătate, mult mai devreme ca de obicei, am turnat apa fiartă peste jumătatea de plic și mi-am aprins țigara. Cu puțin noroc, Doamne, îmi spuneam, poate fac astăzi rost de un pachet de țigări. Cea mai solidă speranță era taică-meu, prietenii nu mă mai împrumutau de mult și nici eu nu le mai ceream bani. Cu puțin optimism insuflat de nessul înghițit și țigara fumată, am coborât scările și i-am bătut lui Bogdan Tudor în geam. A deschis cu fața cârpită de somn, mi-a întins o țigare și puțină cafea într-o folie de pachet de țigări. Am înțeles că așa se umblă cu cafeaua pe la pușcărie, unitatea de măsură ar fi țipla, așa poți cumpăra țigări sau alte favoruri. M-am întors acasă, am fiert cafeaua și am băut-o fumând. Era Kent scurt, țigări bune. Dacă mi-ar fi dat două!

N-am mai stat în casă fiindcă două țigări nu ajung ca să-ți potolească nevoia, am apucat-o prin oraș pe traseul obișnuit: printre blocuri, în cartier, apoi, trecând de capelă, prin miniparcul de pe bulevardul central, apoi către piață. Nu pot spune că n-a fost o dimineață norocoasă: trei chiștoace cu câteva fumuri solide rămase, cam o treime de țigară și o jumătate în fața farmaciei de lângă poliție. Una dintre plăcerile vânătorii, pentru mine, era să știu cu exactitate ce am găsit, mă uitam îndelung la firma imprimată sub chiștoc, repetând-o în minte. Era un More lung, două Pall Mall negre și un Winston roșu, cea rămasă pe jumătate. Ar fi fost mai bine ca petroșănenii să nu mai calce țigările când le aruncă, dar, rulându-le între degete, le puteam aduce la forma inițială.

Întorcându-mă spre casă, nu prea mulțumit, în fața fostului cinema central am dat de Andrei Sensation. Îi spuneam Sensation fiindcă așa se numea firma lui de depanat electronice, nici măcar nu știam care era numele lui adevărat. Sau poate că porecla era anterioară firmei? Și de ce Sensation? Singura explicație pe care o puteam găsi era în zona vorbei golănești senzație, bună de folosit când descrii o femeie atrăgătoare, o mașină scumpă sau un fotbalist talentat. Dar Andrei nu fuma, știam asta fiindcă îi cerusem cândva o țigară.

Nu aveam credit pe celular ca să-l sun pe taică-meu, știam că maică-mea are telefonul încărcat și era ora la care se întorcea de obicei de la biserică. I-am cerut telefonul și l-am apelat pe taică-meu, era la țară. Dacă se întoarce după-masă nici nu o să mai vină în Petroșani – locuia în Petrila, la câțiva kilometri. Să-i cer maică-mii vreun leu era exclus, știam că se va enerva ca de obicei, măcar trecuse o vreme de când îmi cerea să mă angajez, nu-i spusesem – nu prea spusesem nimănui – cât de rău îmi era între oameni.

Fiindcă nu avea ce găti, pe la unsprezece, maică-mea m-a trimis la bunică-mea să-mi dea ceva produse. Iar o să car o sacoșă plină de borcane prin oraș, mi-am spus. O consolare era faptul că oricum mă pregăteam să ies pe afară și să vânez chiștoace înspre Aeroport, cartierul în care locuia bună-mea.

Și n-am făcut chiar pe sec drumul până la ea: am găsit, peste drum de capela din cartier, un Winston Nova trei-sferturi. Apoi am mai găsit câteva chiștoace cu câteva fumuri rămase, tot mergând spre cartierul pensionarilor. Când găseam, destul de rar, e drept, câte o țigară aproape întreagă cum fusese acea Winston Nova, mă întrebam ce îl făcuse pe omul care aruncase țigara să o arunce. Cum să tragi două-trei fumuri și să o arunci? Asta se poate întâmpla dacă tocmai ai fumat și ai aprins-o din inerție și renunți și o arunci, deși e mult mai de bun simț să-i dai cap și să o pui la loc în pachet. Aș fi vrut să știu de ce aruncase țigara cel care o aruncase, asta ar fi adăugat ceva la plăcerea mea de a o fuma.

Știam că bunică-mea avea să îmi dea doi lei pentru microbuz, ca să nu car sacoșa prin jumătate de Petroșani. A pus în sacoșă borcanele cu murături și zacuscă, vinetele înghețate și ce a mai pus și mi-a dat cei doi lei, care însemnau două țigări binevenite după efortul de a căra mâncarea până acasă.

Am fumat prima țigară pe la doisprezece și jumătate, iar cea de-a doua pe la trei. Eram complet descoperit pentru după-masă și seară, mă pregăteam să ies iar la vânătoare, când Neagoe, întors din oraș, m-a chemat la el la o cafea. Suntem vecini pe palier, la etajul unu.

— Ai țigări? m-a întrebat.

I-am spus că nu aveam.

— Am eu trei, mi-a spus, punând ibricul la încălzit. Neagoe era și el într-o pasă proastă: permisul de conducere îi fusese suspendat pentru un an după ce poliția l-a prins beat la volan și, cum lucra în vânzări, depindea de mașină. Nu putea decât să aștepte să treacă timpul și să se descurce cum putea până își vedea permisul înapoi.

Ne-am așezat la masa din bucătărie și el a pornit minitelevizorul de pe bufet. Mi-am aprins una dintre țigări, fumând în timp ce vorbeam despre una și despre alta. Mi-a propus să încerc să mă angajez la Primus Guard sau Optimus Guard sau așa ceva, o firmă de pază din Petroșani care căuta paznici de noapte. M-aș fi angajat oriunde, dacă nu mi-ar fi fost atât de rău în prezența altora, dar nu puteam să-i spun asta. În preajma celor pe care îi cunosc, starea de rău e semnificativ atenuată. Chiar atunci m-a sunat taică-meu și i-am spus de locul de muncă pe care mi-l sugerase Neagoe.

— Stai cuminte, ce, vrei să te faci boacter de noapte? mi-a zis taică-meu și în sinea mea eram de acord cu el. De ce cheltuise o grămadă de bani să mă țină la facultate în Cluj?

Am împărțit cu Neagoe cea de-a treia țigare și m-am întors acasă. Se anunța o seară fără tutun, se lăsa întunericul, nu mai puteam vâna pe afară. Am cotrobăit prin buzunarele gecii maică-mii: trei monede de câte zece bani. Mă pregăteam să mă bag în pat și să mă lupt să adorm ca să vină odată dimineața să pot vedea resturile de țigări și tocmai îmi picase ideea să-mi amanetez kindle-ul la Sensation când mi-a sunat telefonul – frate-meu din Anglia. Am vorbit cu el vreun sfert de oră, muncea în continuare prin depozite, avea de gând să vină pentru sărbătorile de iarnă, deși biletele de avion se scumpeau scandalos în acea perioadă a anului. I-am spus că n-am țigări.

*

M-am trezit pe la nouă. Ar fi fost prea mult să-i bat din nou în geam lui Bogdan Tudor, primul gând a fost să îl sun pe taică-meu. În bucătărie era cafea fiartă, deci mai că-mea avusese bani să cumpere cafea de la chioșcul de vizavi de scară. Probabil că Neagoe nu era acasă, mi-am spus în timp ce sorbeam niște cafea, și el oricum nu avea bani. L-am sunat pe taică-meu, mi-a zis că vine în Petroșani peste vreo oră-două și mă sună înapoi. Deci mă puteam aștepta să dea o cafea, țigări și poate bani să-mi cumpăr un pachet de Winchester lung. Am căutat în geaca maică-mii, dar nu am găsit nimic.

De la Andrei Livadaru de acasă trimisesem romanul meu către trei edituri diferite. Sigur, scrisesem și adresa de e-mail și numărul de telefon. Mă gândeam că poate nu vor să mă contacteze decât pe e-mail, cine știe de ce, o fi vreo cutumă a editurilor. Așa că trebuia să verific e-mailul. Doi scriitori din Petroșani citiseră cartea până atunci, taică-meu i-a găsit și le-a dat-o după ce am tipărit 100 de exemplare de la o editură din Tîrgu-Jiu. Primul scriitor nu făcuse nicio apreciere când vorbisem cu el la telefon, iar cel de-al doilea ne spusese – mie și lui taică-meu – că romanul i se părea realmente bun. De atunci scrisesem câteva nuvele, mai mult sau mai puțin în vena autoficțiunii.

Încă o autoficțiune! Nombrilism! Poate, dar și dorința de a spune un adevăr existențial la modul cât mai direct. În plus, mă gândeam, autoficțiunea e potențial infinită, dacă îți scrutezi viața și scrii despre ea nu te poți scălda de două ori în apele aceleiași autoficțiuni, ca să parafrazez zicerea celebră. Și eu voiam să las în urma mea, ca melcul, dâra trecerii mele prin lume sub forma acestei arte. O, artă obiectivă... persoana a III-a, perspectivă omniscientă, să imaginezi oameni și locuri, să creezi viață... Dar mă simțeam atât de strivit de circumstanțele mele încât numai autoficțiunea putea să-mi ofere expresia potrivită. Voiam să scriu ceva cu grad de ficționalizare zero, există Deloc Literatură a unui scriitor contrmporan, deși simțeam mereu nevoia să fac loc unor adevăruri simbolice, spuse sub forma unor elemente ficționale. Și îmi băteam capul cu toate astea în timp ce sorbeam din cafea, tânjind după prima țigară a zilei, și atunci mi-a venit ideea, urmând șirul gândurilor înapoi la e-mailul pe care îl verificam din când în când de la Andrei Livădaru de acasă. Ei bine, el era acum la muncă, la Flanco, în mall-ul Jiu, problema era că îi datoram deja vreo trei-patru milioane și îmi spusese că nu mă mai împrumută până nu îi dau banii înapoi. Ultima oară fusesem la el la muncă cu vreo două săptămâni în urmă și scosesem de un pachet de țigări. Poate că dacă mă duceam și găseam o scuză bună, avea să-mi dea pentru două-trei țigări. În plus, când veneam la el la muncă își lua întotdeauna pauză și ieșeam prin spate, pe ușa depozitului și beam câte o cafea și fumam. Andrei Livadaru fuma câte șase-șapte țigări pe zi, așa își impusese, probabil că atunci când avea o zi proastă fuma mai mult. În orice caz, așteptam cu nerăbdare și bucurie anticipativă apelul de la taică-meu, da, de aici putea să iasă un pachet întreg.

Am ieșit din casă și până la mall-ul Jiu nu am găsit pe jos nimic ce să se poată fuma. Andrei Livădaru era printre rafturile de la Flanco cu niște clienți. Am așteptat și i-am spus că aveam nevoie de trei lei pentru microbuz ca să ajung la Petrila, la taică-meu. Mi-a dat trei lei și am coborât amândoi la cafea, la intrare în depozit. Nu mai țin minte exact unde era dozatorul de la care ne luam cafeaua. Avea țigări Winston Light, am fumat două la cafea.

Apoi am luat-o spre Mitea – așa se numea magazinul de după parc, exista obiceiul ăsta, să numești unele puncte comerciale după patronul lor. Mi-am luat trei Pall Mall negru și de-abia așteptam să ajung acasă și să îmi fac puțină cafea și să fumez una dintre ele, când m-a sunat taică-meu. Mă aștepta, ca de multe alte ori, la terasa Taho de lângă școala primară. Când am ajuns, tocmai desfăcea un pachet de țigări și comandase două cafele cu lapte și zaharină. Am stat cu el trei sfert de oră, am fumat și la plecare mi-a lăsat trei țigări, bani nu avea. Nu era rău: era ora prânzului și aveam șase țigări, le puteam lungi până la culcare. M-am întors acasă, am fumat un Dunhill din cele primite și m-am întins în pat.

Am dormit vreo două ore și aș mai fi dormit puțin dacă nu mi-ar fi sunat telefonul. Era Cîmpean, care lucra în Londra de ceva timp, la Bank of America. Din când în când îmi trimitea câte două milioane pe card. Am vorbit vreo zece minute și la final mi-a promis că în seara aceea avea să livreze banii, ceea ce însemna că a doua zi până la prânz (era miercuri) urma să scot 190 sau 180 de lei. I-am spus maică-mii de banii pe care urma să-i primesc și i-am cerut 30 de lei. Am coborât triumfal la chioșcul de vizavi de scară și mi-am cumpărat un pachet de Kent lung light. Când ai țigări totul e altfel, funcționezi mai bine, gândești mai bine, ai o stare de bucurie liniștită dar continuă când știi că le ai în buzunar, o bucurie a anticipării momentului în care vei aprinde una.

Așa că nu m-am mai culcat devreme: am citit Thackeray și ceva din Eco, fumând din când în când, atent totuși să nu exagerez de parcă aș avea tutun la discreție.

A doua zi la unsprezece și jumătate eram la bancomatul Băncii Transilvania, unde am intrat în depresie văzând că banii nu ajunseseră încă. Oare trebuia să aștept până a doua zi? Și dacă Cîmpean uitase și nu făcuse tranzacția? Dar nu: m-am mai învărtit puțin prin oraș, mi-am luat o cafea cu doi lei de la dozator – rămași dintre cei pe care mi-i dăduse mama – și când m-am întors banii intraseră. Am scos 190 de lei. Urma să am țigări câteva zile bune și nimeni nu putea să-mi ia asta.

*

Zilele următoare au fost, într-adevăr, frumoase. Am avut Kent lung light, am bătut străzile și am băut cafele de la dozatoarele din oraș (cafeaua de la dozatoarele din Petroșani este, de regulă, mai bună decât cea din cafenele), mi-am luat sandvișuri cu salam de la Iva (unul costa cinci lei). Am evitat cât am putut oamenii, doar că, stând într-o dimineață la masă cu taică-meu, un prieten de-al lui, fost handbalist ca el, a venit și s-a așezat și din nou am fost copleșit de același rău interior. În rest, am mai stat la câte o țigară cu Bogdan Tudor sau cu Neagoe, și, cum îi știam de-o viață, starea malignă s-a păstrat în limitele suportabilului. O vânzătoare de la chioșcul de lângă capelă încerca să-mi facă ochi dulci, n-avea cui, mi se făcea prea rău ca să pot susține normal o conversație.

Dar, cum toate lucrurile bune au un sfârșit, peste câteva zile dimineața m-a găsit iar cercetând trotuarele cartierului după chiștoace, banii se terminaseră. Maică-mea urla la mine să mă angajez – cum, dacă mi se face rău în situații sociale? Poate că trebuia să-i spun, să spun cuiva, poate lumii întregi, poate că ar fi înțeles.

Am intrat, în acea dimineață, din nou, în chioșcul în care lucra vânzătoarea Andreea, cea care tot încerca să vorbească cu mine. Aici pâinea era mai ieftină și îmi rămâneau cincizeci de bani rest, care, împreună cu treizeci de bani rămași din zilele trecute, făceau exact cât o țigară. Andreea a fost simpatică, a zis că nu vrea să mă servească, în glumă, sperând să pornească o conversație, am mormăit ceva și am ieșit afară. Puteam, dacă îmi strângeam toate forțele, dacă mă opinteam, puteam să duc o conversație două-trei minute, dar la ce bun? Nu poți vorbi două-trei minute cu un om de fiecare dată și apoi să speli putina. Totuși, servindu-mă de cele două-trei minute obținute cu un efort inuman am reușit să fut ceva. Da, pe vremea când o duceam mai bine cu banii și mergeam, din când în când, la prostituate. Ultima a fost Raluca. Am schimbat trei vorbe, m-am dezbrăcat, mi-a supt-o, mi-a tras prezervativul, s-a suit pe mine.

— Să nu-mi spui că ai terminat, mi-a spus mult prea curând. Asta era, într-un fel, bine, mă consolam după ce am plecat, de regulă curvele vor să termini cât mai repede.

Am găsit o jumătate de Lucky Strike, călcată, am adus-o la forma inițială și am fumat-o. Alte idei nu mai aveam: taică-meu nu avea bani, nu se ivea nicio traducere de niciunde. Când nu aveam țigări, visam nostalgic la zilele în care avusesem. Ce noroc pe mine, într-o zi, acum câteva luni, ca Petre Popescu, prieten cu taică-meu, fost om de afaceri, să îmi dea o pungă cu o cantitate considerabilă de tutun vărsat. Era tutun luat de la sârbi, încă nu aflasem că puteam cumpăra tutun vărsat de pe internet. Era iute și avea o aromă excelentă, aveam o mașină de injectat ruptă primită de la Radu Livadaru, a fost o perioadă frumoasă.

I-am cerut o țigară unei foste colege de la Provident, am întâlnit-o în parcarea din fața blocului. Era plinuță, simpatică, încerca să lege o vorbă cu mine. M-am sustras cât am putut de repede, malaise-ul creștea, am intrat în casă și, după ce am mâncat niște vinete, am fumat încet țigara.

A doua zi am fumat, la fel, ce se putea găsi pe stradă, am strâns un pumn de chiștoace pentru o penală. În studenție nu fumasem penale, ca alți studenți, pe vremea aceea mă descurcam satisfăcător cu banii pe care îi primeam de acasă, taică-meu încă avea o firmă de transport, am dus-o bine din anul doi de liceu până în anul doi de facultate, eram fercheș, aveam ștaif de Cluj. Am pus tutunul adunat în mașina de injectat ruptă (aveam câteva tuburi goale, tot de la Radu Livadaru) și am rulat țigara, avea un gust mulțumitor. În următoarele două zile, nu am reușit să fac rost de vreun ban. Taică-meu era plecat la țară, maică-mea terminase salariul. Totuși, pe străzi am avut ceva noroc și am găsit chiștoace bunicele, cu câteva fumuri pline rămase și chiar și un Lucky Strike aproape întreg în apropierea clădirii fiscului. Diminețile erau cele mai grele, aveam cafea, cea mai ieftină dar avea un gust bun, însă cum să bei cafea fără să fumezi? Bogdan Tudor nu era acasă mereu și într-una dintre dimineți mi-a spus că nici el nu avea țigări, fuma Kent scurt. M-am întors acasă resemnat și pregătit să încep vânătoarea, când Alex Lorintz m-a fluierat la geam. Se întorsese din Italia! Avea țigări! Am fost atât de bucuros, încât până și starea mea de rău care apărea când vorbeam cu oamenii mi s-a părut, pentru câteva clipe, un impediment minor.

— Ce zici, omule? Toate bune? m-a bătut pe umăr Alex Lorintz. Apoi am apucat-o spre magazinul La Doi Pași de după parc ca să ne luăm cafea de la dozatorul dinăuntru. De vreun an de zile beam cafele aici când se întorcea de la muncă, cafeaua costa doi lei, pe când în vreo cafenea ar fi trebuit să plătim de la cinci lei în sus. I-am cerut să mă împrumute cu bani ca să-mi iau un pachet de țigări și mi-a dat. A plecat înapoi în Italia peste două zile, timp în care am fumat de la el, iar seara când mergeam acasă îmi lăsa mereu două-trei țigări. După ce a plecat, am continuat să adun ce găseam pe jos, bazându-mă în primul rând pe penalele pe care le făceam seara acasă. Nimic nu părea să anunțe zile mai bune, cel puțin până când maică-mea își lua salariul, taică-meu nu avea niciun ban și nici măcar nu ieșea din casă. Și iată că într-o dimineață când nu fumasem nimic primesc un telefon: domnul Barbu de la universitate avea nevoie de o traducere în engleză. Era o cunoștință de-a tatălui meu, el îi spusese că terminasem Litere și traduceam. Am făcut fix un milion pe traducere, am avut iar țigări câteva zile. Mai greu a fost să mă întâlnesc cu Barbu și să vorbesc cu el, dar, impulsionat de gândul la bani, am scos-o la capăt cu brio.

Ca de obicei, după două-trei răsărituri, m-am găsit din nou în aceeași situație. Ultima țigară cumpărată cu banii de pe traducere am fumat-o la cafeaua de dimineață și nu se anunța la orizont nicio ocazie de a mai face vreun ban. Visam să am țigări destule ca să mai pot scrie ceva. Parcă Gide spunea că activitatea cu care fumatul merge cel mai bine e scrisul. Trimisesem romanul meu la două-trei edituri și nu primisem niciun răspuns. Dar adevărul era că, atunci când aveam să le spun că nu pot participa la nicio activitate publică legată de carte, că nici măcar nu prea pot să mă întâlnesc cu eventualul reprezentant al vreunei edituri care ar fi vrut să mă publice, înțelegeam foarte bine că nu ar fi vrut să se încurce cu mine. Eram totuși revoltat: ar trebui să conteze cartea în sine, nu prestația publică pe care o poți face pe lângă ea. Gheorghe Crăciun, pomenindu-l pe Radu Petrescu, vorbea despre dramatismul și noblețea de a fi scriitor român. Nu pot să las dracului dramatismul și să rămân cu noblețea?

Peste vreo oră și jumătate, stăteam în ușa scării blocului, încercând să mă hotărăsc în ce zonă a orașului să încep căutările obișnuite. În fața mea, de nicăieri, s-a înființat Florin, vărul maică-mii. I-am cerut o țigară și mi-a dat de un pachet. Deci totul era în regulă până a doua zi spre seară, adevărul era că atunci când aveam un pachet îl puteam întinde pe aproape două zile.

În zilele următoare, m-am descurcat cât de cât: mi-a mai dat taică-meu de un pachet, am fost până la țară cu el, cu mașina, și bunică-mea cealaltă mi-a dat douăzeci de lei. Apoi a urmat o perioadă neagră. Șansa mea era că încă nu ninsese și mai găseam câte ceva pe jos. Cel mai greu mi-a fost într-o dimineață de noiembrie când nu am avut nici cafea, nici țigări, deși, de obicei, cafea aveam fiindcă și maică-mea bea cafea. Taică-meu era și el falit, dacă avea cincizeci de lei sau o sută îmi dădea și mie ceva. Mă mai suna din când în când seara, când nu ne întâlnisem dimineața ca de obicei, și îi spuneam că nu am țigări. Bogdan Tudor îmi mai dădea din când în când câte o țigară sau câțiva lei, nici el nu avea prea mulți. M-a certat o dată fiindcă ceream țigări, era umilitor, ce să fac, eram ca în Foamea lui Hamsun, numai că în loc de mâncarea pe care o căuta protagonistul romanului (cum îl chema?), eu căutam tabac. Taică-meu îmi tot repeta să mă pregătesc pentru Anglia, frate-meu avea o chirie luată în Yorkshire-ul de Sud, trebuia să intru la muncă într-un depozit dacă nu găseam altceva mai potrivit cu aptitudinile presupuse de diploma mea de licență. În CV menționasem și romanul pe care l-am scris. Evoluasem, acum scriam mai bine, dar cum să te apuci să scrii când nu ai țigări?

Într-una din zilele acelea am mers la ziua de naștere a lui Arian, prieten de-o viață de la bloc. Cheful se ținea în localul Friends, unde se tot adunau cei din grupul de prieteni mai mult sau mai puțin apropiați mie, vreo cinci-șase băieți cu prietenele lor, pe lângă cei de la bloc, pe care îi știam din copilărie. Cu o zi înainte taică-meu îmi dăduse cincizeci de lei la terasa Taho, după ce, în mod nesperat, făcuse rost de un milion dis-de-dimineață. Aveam deci țigări, cât despre cadou, maică-mea mi-a dat o sticlă de scotch pe care o ținea pentru medic. A fost un chef antrenant, cel puțin așa părea din ipostaza de privitor, fiindcă mi s-a făcut rău și am stat pe canapea, căutând un pretext să o șterg dracului de acolo. Dar nu puteam pleca fără să treacă un timp, măcar o oră? două? Ca să se împrietenească cu mine și alți doi care stăteau la masă, o tipă de vreo douăzeci de ani, a început să spună bancuri, de-abia o auzeam din cauza muzicii. Am rezistat ca un stoic din vechime, mai mult, am făcut și ceva conversație și când am ieșit afară și am luat-o spre casă, sub cerul înstelat, mi s-a părut cea mai frumoasă plimbare spre casă pe care o făcusem în viața mea.

Peste două zile, a murit tatăl lui Neagoe, m-am dus spre spital la auzul veștii, aveam în buzunar un pachet cu cinci țigări. Am fost și la înmomîntare, alături de alți prieteni de la bloc și am stat vreo jumătate de oră și la pomana de după, strângând din dinți și luptându-mă cu lipsa obișnuită de aer. M-am dus acasă, am dormit după-masa și seara i-am cerut maică-mii bani, mi-a dat șapte lei, așa că am avut țigări cât să-mi fac seara, am citit.

*

A doua zi am intrat într-o farmacie ca să cumpăr niște pilule pentru fierea maică-mii, calculând dacă îmi vor rămâne un leu sau doi pentru țigări. În farmacie am dat peste Paul, fostul meu șef de la Provident, trebuia să stăm amândoi la coadă, așa că nu aveam cum să evit conversația. Mi-a spus că se descurca bine în firmă, acum era manager de zonă. Perioada în care lucrasem la Provident nu fusese atât de grea, trebuia doar să merg la o ședință lunară și atunci aveam de-a face cu colegii mei, în rest cu clienții mă descurcam, vorbeam scurt și la obiect, luam rata și plecam, deși Paul mă certa mereu că nu eram eficient și ratele rămâneau neplătite, eram pe undeva pe la coadă în clasamentul agenților de teren. Nu mai știu cum am ajuns să vorbesc cu Paul de muzică în farmacie, îi plăcea Rihanna, deși era, la bază, hip-hopper. Mi-a spus că a ghicit după ciocul meu că eram metalist, i-am cerut o țigară, am luat pilulele și am plecat. Ce ciudat! – Paul fuma Kent Nano, țigările acelea miniaturale, dar am rămas surprins când am văzut că aproape mă săturasem fumând una, erau consistente. Mi-a explicat cum ajunsese să fumeze așa ceva, însă am uitat ce mi-a spus. Oricum, cele mai frumoase conversații despre țigări le-am avut cu Noemi, fostă prietenă a fratelui meu, înainte ca el să plece în Anglia. Cu Noemi analizam toate țigările de pe piață, era și ea împătimită, o dată am vorbit un sfert de oră numai desprte asta și a fost OK fiindcă eram în mașină, ea în față, eu în spate, și, în circumstanțele astea, puteam susține conversația, chit că angoasa mi se învârtea deja în stomac. Concluzia lui Noemi a fost că numărul unu erau Dunhill Negru. Nu pot s-o contrazic, așa am simțit și eu câțiva ani de zile după aceea, când aveam fumez marca asta, în prezent aș zice tot Dunhill, dar albastru.

Mergând dinspre farmacie spre casă, vânam chiștoace ca să adun de o penală. Îmi rămăsese un leu cincizeci de la pilule, dar știam deja că acasă nu aveam unde să găsesc încă cincizeci de bani, răscolisem toate casetele și cutiile unde s-ar fi putut rătăci. M-am întâlnit cu Neagoe, avea câteva țigări, mi-a dat una. Poate că nu era o zi chiar proastă.

— Când pleci în Anglia? m-a întrebat.

— Într-o lună-două.

Mi-era deja silă de drumul până acolo și de ce avea să fie acolo, de faptul că voi fi nevoit să-mi îndur condiția și că voi petrece atâta timp între oameni. Pe de altă parte, câștigam niște bani și urma să am țigări tot timpul.

Pe la prânz m-a sunat Bogdan Tudor. M-a chemat cu el la Petrila, avea acolo niște cauciucuri stivuite într-un garaj. Mi-am spus că sigur se lasă cu țigări, eram bucuros să-l însoțesc. Și avea țigări, Marble, execrabile, dar țigări, a pus pachetul pe bord și mi-a spus:

— Fumează!

Nu era prima afacere pe care o încerca, cu o vreme în urmă încercase să facă treabă cu o instalație de făcut fulgi de masă plastică, luase bani împrumutde la Arian. Până la urmă, afecrea nu a mers și s-a certat cu Arian din cauza banilor împrumutați. Avea el o obsesie, un principiu, nu voia să muncească pentru altcineva, pentru un patron, și până la urmă asta a făcut, dar în Suedia. Din mașina lui ne-am uitat lung după o gagică beton, cu blugii strâmți pe cur. O cunoaște toată Valea, e curvă, mi-a spus. Da, i-am spus, dar o curvă ca asta își merită banii.

— Cu aia a ta te-ai mai întâlnit?

Era vorba de Ligia, cu banii dați de taică-meu o pusesem cu ea într-o cameră din HP (Hotel Petroșani). Trecuseră anii, se îngrășase puțin, deși nu arăta rău nici acum, judecând după pozele de pe Facebook. Dar când am cunoscut-o eu era chiar o piesă. Am tras de mine cu convingere, în ciuda stării de rău, am conversat pe terasa hotelului, era vară, apoi am urcat în cameră. Ne-am întâlnit apoi de mai multe ori, o singură dată la mine acasă, în rest în apartamentul lui Șoni, prieten cu taică-meu, în schimbul unei taxe modice. Nu mai trebuie să spun că de fiecare dată am avut țigări, se înțelege, dacă te întâlnești cu femei trebuie să ai ceva bani. M-aș fi întâlnit cu ea și acum, îmi spuneam uneori, dar mai întâi ar trebui să dau jos din greutate, și în plus banii nu-mi ajungeau, evident, nici măcar de țigări, ce să mai vorbim de altele.

În aceeași zi m-am întâlnit cu taică-meu la Bobârcă, lângă parc. Am stat la o cafea și când am plecat mi-a dat treizeci de lei - un pachet întreg, două plicuri de Brassero și încă mai rămâneau niște bani pentru ziua următoare. Însă, peste vreo oră, hotărât să fac o extravaganță, am coborât la chioșcul de vizavi de scară și mi-am luat un Cola la doi litri. Aveam Cola și țigări – ce lipsea? Un joc video, normal. Aveam instalat modul Europa Barbarorum II pentru Medieval Total War, din păcate PC-ul meu era atât de vechi încât nu rula Rome II sau Attila. M-am jucat vreo jumătate de oră și mi-am pierdut entuziasmul, nu voiam, de fapt, să mă prindă joaca și să uit de mine. La urma urmei, aveam doar un pachet de țigări, mâine aveam să fiu la fel de falit, ori o campanie în EBII durează săptămâni. Seara am zdrăngănit la chitară. Aveam adunate niște riffuri de-a lungul anilor, mi-ar fi plăcut să fac ceva cu ele, de amorul artei, însă nu aveam de unde să iau banii pentru o placă de sunet externă. În plus, ar fi însemnat să învăț să pun tobe într-un DAW, fiindcă, cum nu puteam să stau prea mult în preajma oamenilor, nu puteam spera să conving vreun toboșar de aici, din Petroșani, să bată pe liniile mele de chitară. Mă gândeam să caut unul pe net, faptul că nu ne-am fi putut întâlni față în față era un avantaj.

Cu numai câteva zile înainte, Radu Livadaru și Adi Siva se mutaseră într-un apartament cu două camere din Aeroport. Așa da! – dacă aveai serviciu, dacă câștigai destul, eu lucrasem, nu cu mult timp în urmă, la ONE TV Petroșani pentru opt milioane pe lună. Cum am spus, făcusem față cu brio, era înainte de a doua internare, după aceea au apărut problemele cu oamenii, s-au acutizat și mi-au amărât viața până la dezgust. În seara următoare le-am făcut o vizită lui Radu și lui Siva, eu și cei de la bloc. Am rezistat eroic: am jucat poker (Radu m-a împrumutat cu treizeci de lei ca să pot juca), am pierdut, am băut suc și am fumat din pachetul meu, în care mai aveam câteva țigări, după care am apelat le pachetele celor mai cu dare de mână. A doua zi dis-de-dimineașă am primit ordin de la maică-mea să ma înființez la biserică. M-am dus, era ceva sărbătoare, m-am rugat pentru țigări cerându-i scuze Bărbosului că fac una ca asta, dar el trebuia că înțelege neputiința și patima omenească. Apoi m-am învârtit vreo oră și jumătate prin oraș, recolta a fost bună, aveam de o penală seara plus trei jumătăți pe care să le întind de-a lungul zilei.

Seara m-a sunat din nou frate-meu:

— Gata să vii aici?

I-am spus că da, ce puteam să spun, eram îngrozit de schimbarea tuturor circumstanțelor mele, de faptul că, inevitabil, voi avea de-a face pe acolo cu oameni noi, dar, încă o dată, poate că aveam să găsesc o muncă pe care răul meu să nu mă împiedice să o duc la capăt. N-am avut norocul ăsta: în Anglia am pierdut vreo cinci-șase joburi unul după altul, dar tot m-am întors acasă, după câteva luni, cu vreo opt sute de lire pe card. Și m-am întâlnit cu Ligia, am chemat-o la mine acasă.

​

​

​