Vorbind despre femei deghizate, primul lucru care îmi vine în minte este o pălărie. Poate că ascunde cel mai bine identitatea reală a unui om, însă eu m-am ales cu ea după ce-am văzut Albert Nobbs, un film făcut de Rodrigo Garcia, după toate regulile filmului de epocă (cred că în 2011). Personajul titular este un majordom excesiv de grav, chiar crispat, până când înțelegi că de fapt este o femeie deghizată, ascunsă de ororile sociale.

Acțiunea se petrece pe la începutul secolului al 19-lea, în Irlanda, într-un hotel care cuprinde in nuce imaginea societății.

Jucat de Glenn Close, cu imaginație și atitudine, Albert cunoaște cealaltă față a monedei. Deși refugiată în haine bărbătești, nu este scutită de răutățile vieții. Dezamăgirile, slăbiciunile personale, emoțiile și, mai cu seamă, singurătatea de ocnaș, fac din ea o ființă la fel de vulnerabilă cum era și ca femeie, ba chiar mai mult. Nu povestea este aici de interes, cât jocul deghizării.

Viața lui Albert nu este o piesă de teatru, deși fiecare zi începe cu un ritual de construire a identității ei masculine, ci filmul îți arată detaliile acestui joc, privațiunile pe care le presupune, teama permanentă de a nu fi descoperită. Nu este doar un film despre condiția femeii, ci și despre drama deghizării, care capătă profunzime prin cel de-al doilea personaj, Hubert, tot o femeie deghizată. Ambele interpretări sunt istorice, iar povestea se ramifică psihologic aducând în prim-plan nașterea unor reguli derivate din actul deghizării.