În urmă cu puțin timp m-am întâlnit cu Stela. Este vorba despre personajul principal din piesa de teatru cu același nume, pusă în scenă cu ingeniozitate și profunzime de Gianina Cărbunariu la Teatrul Nottara. Realizat după romanul omonim al Simonei Goșu, roman ce constituie o bază solidă pentru o asemenea desfășurare de planuri și personaje în piesă, spectacolul reușește cu brio să țină spectatorul aproape de poveștile de viață ale personajelor, de tipurile de personalitate aduse la viață pe scenă și de interacțiunile spumoase, deseori punctate de o ironie amară, pe care personajele le realizează cu o naturalețe care face să dispară linia de separație dintre scenă și sală. Și spun asta pentru că, printre altele, atmosfera care prilejuiește desfășurarea de forțe de pe scenă nu diferă de mediul social, economic, politic, ideologic, cultural în care trăim în prezent. Subiectul piesei este de actualitate și este prezentat într-o asemenea manieră încât în momentul în care părăsești teatrul nu simți că l-ai părăsit: el se desfășoară în continuare pe străzi, în mediile de mai mică sau de mai mare amploare în care fiecare dintre noi trăiește.

Personaj central, Stela este în aceeași măsură și un instrument, un liant prin care, în carte precum și în spectacol, se face legătura între diverse medii sociale din perioada de tranziție românească. Fostă gestionară contabilă la un depozit de cărți, dată afară cu dosar și amendă penală pentru încercarea de promovare a cărților prin metode capitaliste, ajunge menajeră. Toate visele de a deveni o femeie de carieră, realizată profesional în societatea de tranziție, se spulberă, în ciuda faptului că pentru atingerea acestor vise sacrifică relația cu propriii copii. O femeie care, deși a trăit zeci de ani într-o casă naționalizată, se vede nevoită să plece în urma aplicării faimoasei legi 112. Noua ocupație a gestionarei contabile Stela Enache (ajunsă Steluța, Steluțule), dă ocazia autoarei de a pătrunde prin intermediul acesteia în casele de lux ale altor personaje, ale unor familii realizate profesional și social din zona Bucureștii Noi. Spectacolul realizează ingenios trecerea prin mediile diverselor familii, în care, printre alte puncte de convergență, numitorul comun este menajera Stela: pe lângă interacțiunea directă dintre personaje pe scenă, într-un decor care înfățișează interiorul unei vile cu etaj, există filmări în timp real ale unei camere video care urmărește personajele și dialogurile dintre ele pe măsură ce acestea își desfășoară activitățile casnice undeva în spatele primului plan al decorului, oferind astfel spectatorului o privire intimă asupra vieții familiilor la care Stela este angajată.

Aparent câteva familii fericite din middle-class-ul actual românesc, pe care spectatorul ajunge să le cunoască treptat și să realizeze că acestea nu sunt cu nimic mai fericite decât familia Stelei: aceleași prioritizări asupra carierei și banilor (de data aceasta realizate cu succes, spre deosebire de povestea Stelei, care a fost trecută în categoria celor învinși în societatea românească de tranziție), același rezultat dezastruos ca și consecință a acestei prioritizări asupra vieții de familie. Un actor “de patrimoniu", preocupat de discursurile cu privire la corectitudinea politică, o soție notar proaspăt operată la ochi pentru a scăpa de cearcăne și o fiică trimisă la studii la Londra pentru a studia IT și care ar prefera să studieze psihologia sau filosofia, dar nu are curaj să se împotrivească traseului impus de părinți este doar una dintre familiile ale căror drame și puncte de vedere asupra vieții și societății se perindă în decorul vilei. Steluța se raportează la fiecare dintre aceste familii precum camera video care intră în decorul și viața intimă a vilelor: înregistrează și redă către spectator, fiind în același timp și o oglindă în care spectatorul se poate vedea, cu lumini și umbre, așa cum sunt toate personajele cărții și piesei, așa cum este fiecare om. În plus, Stela reacționează, exprimă păreri (în limita pe care condiția de femeie în casă îi permite să le exprime) și raportează întâmplările și crizele prin care trec ceilalți - la propria viață.

Vasta galerie de personaje (dintre care, majoritatea, neîntâmplător, sunt femei) oferă spectatorului ocazia de a urmări îndeaproape diverse categorii de discursuri din sfera publică actuală, însușite și exprimate de către acestea. Toate lucrurile sunt amplificate de momentul în care se petrece acțiunea: 2018, săptămâna dinaintea referendumului legat de familie. Ești pro sau contra familiei tradiționale? Cum te raportezi la comunitatea LGBT și la drepturile acesteia? Dar naționalismul, ce părere ai despre el? Unde te plasezi în ceea ce privește feminismul - susții sau condamni femeile de carieră, care sunt obligate de propriile idealuri sociale să renunțe la o legătură intimă și directă cu propriii copii, pe care îi lasă în grija bonelor? Sau ce părere ai despre femeile care vor să lucreze de acasă, pe bani mai puțini, care uită de ele, se neglijează, dar care își dedică viața și timpul creșterii copiilor și care își văd soțul, aranjat la costum, plecând la job și care, după cum afirmă Stela, vor trebui ca în curând să se pregătească de divorț? Ce părere ai despre diferențele dintre clasele sociale în România? Cum sunt tratați oamenii săraci, precum menajerele, de către cei la care lucrează? Minoritățile sociale pot fi la fel de violente ca majoritatea? Violența, psihică sau fizică, odată exercitată, va primi același răspuns, poate din altă sursă? Se perpetuează ea oare în generațiile următoare? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările la care piesa și cartea trimit spectatorul pentru a-și oferi propriile răspunsuri: cartea și scenariul nu acuză și nu incriminează; la fel precum camera video despre care am vorbit, doar prezintă spectatorului un mediu cu care acesta este familiarizat, face zoom pe anumite aspecte și îi atrage atenția în legătură cu teme asupra cărora ori nu a avut timpul necesar să se aplece, ori pe care, din varii motive, nu a avut ocazia să le identifice.

Vorbind despre identitate și identificare, spectacolul este prin esența lui legat de aceste lucruri. Unele personaje sunt foarte sigure de ceea ce sunt, unele sunt mulțumite de ceea ce sunt, deși acțiunile arată altceva (operația estetică a femeii de carieră, în luptă cu ceva ce niciun om nu poate învige: timpul), alte personaje sunt fățiș în derivă sau nemulțumite și absolut toate sunt în căutare, într-un fel sau altul toate sunt în tranziție din ceva spre altceva, susțin sau nu anumite puncte de vedere în funcție de mecanismele interne care le îndeamnă spre schimbări în propria viață, la fel precum și societatea românească este în tranziție. Într-o permanentă tranziție, de la momentul decembrie ’89 până în prezent și dincolo de el, suntem o societate într-o permanentă tranziție, a cărei final nu se întrevede nici în viitorul apropiat. Astfel încât personajele piesei devin fluide, chiar și în ideile pe care le susțin cu forță, în încercarea de a se agăța de ceva stabil într-un mediu social aflat într-o permanentă schimbare: casa să fie stabilă, familia la fel, indiferent ce probleme interne ar îndemna spre disoluția ei. Steluța este cea care percepe cel mai bine tranziția, prin faptul că a pierdut ceea ce avea: visele, cariera, casa naționalizată și familia, legătura autentică cu propriii copii.

Spectacolul este excepțional realizat, cu intercalări de teatru în teatru, care aduc spectatorul aproape și oferă noi sensuri textului: unele scene se desfășoară pe principiul repetiției pentru viitoarea lansare oficială a piesei, dezvăluie relațiile dintre actorii de pe scenă, care joacă acum un dublu rol: cel al personajului din piesa de teatru și cel al actorului din scena de repetiție a piesei. Prilej de a sublinia încă o dată inechitățile și diferitele feluri de angajament ale oamenilor în cadrul sistemului în care funcționează. Acest plan de teatru în teatru este de natură să aducă spectatorul și mai aproape de ceea ce se întâmplă pe scenă, să creeze o legătură aproape personală cu actorii, să simtă că este direct implicat în repetiția piesei, că el însuși poate să “dea text" în lipsa (regizată) a unora dintre actori, prea prinși în alte angajamente, alte priorități încât să vină la repetiție. Este și acesta unul dintre modurile ingenioase prin care spectatorul este imersat în atmosfera teatrului, pe care, la sfârșitul piesei, nu vrea să-l mai părăsească. Subiectul este atât de familiar, interacțiunea dintre personaje, dintre actori, atât de naturală, încât se simte ca într-o mare familie. Iar la ieșirea pe ușa teatrului, simte că spectacolul nu s-a terminat, că acesta continuă în societatea de tranziție care-și desfășoară acțiunea și personajele pe marea scenă a întregii țări, la nivelul tuturor genurilor de alegeri ale oamenilor, inclusiv ale celor politice și mai ales, în cele din urmă, intim personale.

Gianina Cărbunariu (regie și dramatizare) a realizat un spectacol excepțional pornind de la romanul Stela, scris cu mână sigură, finețe și mare acuitate psihologică de Simona Goșu, roman apărut în colecția Ego.Proză a Editurii Polirom (2023). Interpretările sunt impecabile, Ada Navrot este o Stela incredibil de reală și fiecare actor în parte nu și-a jucat, ci și-a trăit rolul: Mihai Dinvale, Ada Navrot, Alexandru Jitea, Ștefan Radu, Mihaela Subțirică, Diana Roman, Sorina Ștefănescu, Isabela Neamțu, Luminița Erga, Teo Dincă, Crenguța Hariton, Daniela Minoiu. Un spectacol de neratat la Teatrul Nottara.