De fiecare dată când le propunea prietenilor să vadă un film la cinema, se simțea responsabil de calitatea peliculei de parcă el o regizase.

Astăzi, responsabilitatea era și mai mare. Inițial, Laura a vrut la un alt film: de acțiune, al treilea dintr-o serie de succes, Ryan Reynolds în rol principal. Rețeta clasică. Bineînțeles că succesul filmului combinat cu spontaneitatea lui de a întreba-o fix în după-amiaza aia dacă nu cumva vrea să meargă împreună la un film au rezultat în zero bilete rămase disponibile la filmul cu pricina.

Universul, în dărnicia lui incomensurabilă, i-a oferit a doua șansă. Peste jumătate de oră, la un alt cinematograf, rula un film pe care el îl mai văzuse și știa precis că e bun. Nu era nici de acțiune, nici a treia parte a unui întreg, dar de succes fusese la vremea lui.

— Uite, nu mă deranjează că e vechi, îmi plac filmele clasice. Doar că e o comedie romantică, iar eu nu mă uit la comedii romantice, zise Laura.

El se încruntă. Nu își dădea seama dacă ce-i spunea avea sau nu un subtext.

— Ce-ți lipsește, inima sau simțul umorului? încercă el neconvingător.

— Am văzut destul rom-comuri la viața mea ca să știu că nu-mi mai trebuie. Ce, crezi că sunt vreo nebună să refuz așa chestii, în necunoștință de cauză?

Chiar credea asta. Gândul ăsta era pe locul doi, sub "nu voia neapărat să iasă cu mine, voia doar să vadă un film". Acum că filmul dispăruse din program, parcă dispăruse și entuziasmul ei.

— Dar pe ăsta nu l-ai văzut, corect?

— Nu, pe ăsta nu.

— Păi vezi. Eu l-am văzut de trei ori și pot să îți certific că e superb! Acum pare un prilej bun să-l revăd cu alți ochi.

Însă ochii lui erau îndreptați acum spre ea, încercând să-i determine nivelul de satisfacție de pe chip. În film s-a făcut o glumă. Laura a râs. Celelalte două persoane din sală n-au râs. Ori știau deja replicile pe de rost și deveniseră imuni la umor, ori acesta le lipsea cu desăvârșire.

Se cufundă cu spatele în scaun și zâmbi la rândul lui. Zâmbetul ei era molipsitor.

Așteptă preț de câteva clipe și își înfipse mâna în găleata de popcorn pe care o împărțeau, ca un păianjen flămând: degetele răsfirate, palma complet deschisă. Nu voia să zăbovească printre floricele. Numai cât să-i întâlnească mâna Laurei, care rămăsese cu ea suspendată în aer, în drum spre aceeași găleată de popcorn. Nu se avântă, ci își așteptă, politicoasă, rândul. De teamă să nu stea mai mult decât era de bun-simț, adună în pumn câteva floricele și părăsi găleata.

O auzi pe Laura plimbându-și degetele prin popcorn, calculându-și porția. Nu le vedea, dar era sigur că degetele ei erau asemenea unor balerini alunecând pe scenă. Râse din nou și el îi aruncă o privire cu coada ochiului.

— Poți să-l termini tu, îi șopti ea, cu ochii țintă la ecran.

Avea pupilele dilatate, iar el știa că atunci când ai pupilele dilatate înseamnă că te uiți la ceva ce îți provoacă plăcere.

— Nu mai vreau nici eu, zise el, ca să justifice de ce muta acum pe jos găleata de pe mânerul dintre ei doi.

Odată spațiul eliberat, îl ocupă cu brațul drept, sprijinindu-se cu totul în el. Nu trecu mult și brațul Laurei apăru lângă al lui, profitând și ea de spațiul nou creat ca să se facă mai confortabilă. Îndrăzni să o privească din nou cu coada ochiului și să constate că, în continuare, era absorbită de film.

Îngheță în scaun, cu mâna lângă a ei, neîndrăznind să o miște. Era aproape convins că nu mai era în viață. Singurul lucru care infirma acest fapt erau bătăile puternice ale inimii; unicul mușchi pe care mai cuteza să îl miște.