Am 38 de ani și îmbătrânesc. Analizez simptomele cu detașare dureroasă, o suferință dată de forțarea necesară pentru a scutura rugina regretului de pe mărturia mea. Obiectivitatea vine cu lipsa părerilor de rău, abia după renunțarea la nostalgia păguboasă.

Genunchiul drept a început să-mi scârțâie dureros, ca și cum oasele și ligamentele se freacă între ele. Nu atunci când fac o mișcare bruscă, nu când pun piciorul jos din pat. În mijlocul zilei, ca din senin.

În tramvai capăt o vitalitate nesperată doar atunci când trebuie să lupt pentru vreun loc liber. Deunăzi stăteam față în față cu o domnișoară. Ne-am atins vârfurile pantofilor întâmplător. Mi-am ridicat privirea și ea zâmbea. Mutra mi s-a înăcrit instantaneu de repulsie. Era un flirt nevinovat, o ocheadă jucăușă și atât, generată de comicul momentului, nu de vreo atracție. Dar pe mine mă incomoda teribil.

Obosesc ușor. De vorbit, de privit, de așteptat. Până și gândurile mele sunt ca o haină grea și aspră. Spatele mi se apleacă, mușchii îmi slăbesc și mai tot timpul am un gust amar pe limbă.

Lumea mea nu e nici online –chit că stau cu ochii lipit de telefon, nici în preajma mea. Sau în lumea largă. Mă plictisesc.

Ca von Aschenbach cu al său Tadzio, am și eu un ideal de frumusețe spre care tind cu tot corpul meu îmbătrânit. L-am descoperit pe când treceam prin gară. În dreptul peroanelor, un automat de cafea, înalt cât un frigider, era desfăcut. Doi meșteri priveau la măruntaiele din plastic și metal. Unul mai în vârstă, îi explica celui mai tânăr, probabil un ucenic. Am tras cu urechea.

E... cel mai vechi... aparat de aici, zicea omul cu mici pauze între cuvinte, crezând că în felul ăsta presară praf de înțelepciune peste vorbele sale. Totul... merge strună, doar la eliberarea paharelor... se mai blochează. Ba scuipă cinci-șase pahare... la o comandă, ba niciunul.

În partea de sus erau aliniate mai multe cuve transparente, din plastic, pline cu prafuri, de la alb ceros la maroniu. O încâlceală de cabluri ducea spre fanta din exterior pe unde picurau băuturile. Pe la mijloc, într-o parte, fierbătorul de apă lucea anemic.

Se simțea în aer un miros vag de cafea uscată și cacao râncedă, plutind alături de ceva mai profund, dar greu de identificat în trecere. Mirosul vagoanelor ruginite se combina cu cel al prafurilor și așa se ajungea la un nou element în tabelul senzațiilor olfactive. Amintirea asta am purtat-o până aici, în fața oglinzii în care-mi privesc zbârciturile de pe față.

Automatul ăla de cafea e idealul bătrâneții mele timpurii. Așa aplecat de spate, aș încăpea chircit în spatele ușii cu butoane și denumiri de băuturi. Cuvele cu prafuri mi-ar apăsa țeasta. Spatele mi s-ar înghesui în mățăria de cabluri. Iar fierbătorul ăla metalic m-ar încălzi la șale. Eu aș putea să eliberez paharele, unul câte unul. Fără grabă și patimă, dar și fără greșeli.

Nasul mi s-ar obișnui treptat cu mirosul fecalelor de rozătoare ascunse în magaziile cu cereale, iz dulce și putred în același timp. În urechi mi-ar curge conversațiile călătorilor, duduitul locomotivelor, anunțurile legate de sosiri și plecări.

Despărțirile și revederile, emoțiile drumurilor lungi și lacrimile pentru cei lăsați în urmă, conversațiile despre vreme, nervii produși de întârzieri, scârțâitul roților de la bagaje. Pe toate le-aș inspira. Cu dragoste. Și-aș oferi în schimb pahare de plastic.

Aș trăi în gară, în interiorul automatului, prins între lumi. Fără vârstă, fără regret. Mi-aș găsi veșnicia banală și ștearsă, veșnicia monotonă a omului din mulțime. Doar nu suntem toți personaje de cărți, nu?!